Istoria din ceașca de cafea… de cafea „marghiloman” (Partea I-a)
Autori: Cristian CETĂȚEANU / Florin CETĂȚEANU
Revenim în acest articol asupra cafelei marghiloman – singura cafea cu rețetă românească.
Și revenim deoarece povestea acestei cafele este plină de istorie, povești, glume etc.
1) Povestea „marghilomanului”
Există 2 povești referitoare la apariția pe lume a cafelei marghiloman. Prima dintre acestea este mult mai cunoscută și îl are ca protagonist pe omul politic conservator Alexandru Marghiloman (1854-1925).
„Într-o zi, când se afla la vânătoare, a cerut să i se facă una [cafea – n.n.]. Nefiind pregătit cu toate cele trebuincioase unei cafele, valetul a improvizat, punând, în loc de apă, coniac. Astfel s-a născut „marghilomana”.”1]
Foto 1 – Alexandru (Alecu) Marghiloman
„Altă legendă spune însă că această specialitate de cafea ar fi fost inventată de un birtaș sau cafegiu pe nume Marghiloman, cu prilejul unei vizite a lui Carol I la Sulina. Astfel, din pricină că apa proaspătă, adusă pe atunci în butoaie de pe niște canale ale Dunării, unde era mai curată și mai limpede, încă nu sosise la cafenea, acesta i-a preparat regelui o cafea cu rom. Lui Carol I i-a plăcut gustul acelei cafele și a dorit să-l cunoască pe cel care o preparase. De atunci, respectiva specialitate s-a numit marghilomană, după numele acelui birtaș”.2]
2) Cum se prepară cafeaua marghiloman?
Din cele două povești amintite mai sus, rezultă că marghilomanul este o cafea turcească fiartă în coniac (vinars) sau rom. Din discuții cu „cafegii” care prepară/au preparat această bijuterie în localurile lor, am ajuns la concluzia că era preferată varianta în care, pe lângă coniac/rom, se adăuga și apă. Aceasta din 2 motive: numai coniac ar fi fost suficient de scumpă ca să nu și-o poată permite oricine (și din această cauză se folosea în special romul – mai ieftin), iar al doilea motiv consta în faptul că marghilomanul se lăsa în picioarele băutorilor, moleșindu-i. Iar interesul proprietarilor localurilor este ca aceștia (băutorii de marghiloman) să plece acasă pe propriile lor picioare.
Dar să vedem o rețetă din anul 1908 – cea mai veche pe care am găsit-o:
„«Cafeaua numită Marghiloman se prepară ca și cafeaua neagră, ordinară, adăugându-i-se însă mai mult rom de calitate superioară, cu care se și fierbe».
Iată o «rețetă» cunoscută astăzi până și de bucătarii cârciumilor de dincolo barierele capitalei.”3]
O a doua rețetă (identică), scrisă în zilele noastre, este:
„„Marghilomana” este, de fapt, o cafea turcească, fiartă cu rom sau coniac. Era servită în filigeană, ceașcă foarte mică, fără toartă. Cafeaua se fierbea în ibrice așezate pe nisip încălzit cu cărbuni.”4]
Raportul coniac (rom) / apă și-l poate stabili fiecare băutor, prin încercări. De asemenea, tipul de coniac (rom) care îl satisfice cel mai mult poate fi găsit tot prin încercări.
3) Prima referire la „marghiloman”
Cea mai veche referire la marghiloman (sau cel puțin așa credem noi) o găsim la Nicolae Petrașcu, autorul primului studiu critic despre Mihai Eminescu, publicat în 1892 (lucrare închinată lui Titu Maiorescu).
„Într-o seară, pe la începutul anului 1889, l-am revăzut în o stare mai acută a boalei. Era în restaurantul Hugues. Intră surâzând, se așeză la masă, spuse c-a terminat un articol politic pe care-l arătă în servieta de subsuoară, ceru o cafea cu rom, și fără nici o legătură aparentă de idei începu să istorisească […] Îmi strânse din nou mâna, privi ceașca de cafea din care băuse, clătină din cap și porni.”5]
Foto 2 – Maiorescu cu bustul lui Eminescu în brațe
Nu este scris concret faptul dacă acea „cafea cu rom” era fiartă în rom, dar cam în acea perioadă și-a căpătat numele de marghiloman (vezi pct. 4 de mai jos).
În orice caz, primul loc în care noi am găsit scris clar marghiloman este în revista Furnica din , nr. 179, 14 februarie 1908.
A doua referire (cronologică) la marghiloman (adică la cafeaua cu acest nume) pe care am găsit-o noi este în Repausul dominical al lui I. L. Caragiale, text publicat în gazeta Universul din 25 mai 1909: „Aperitive, 18; baterii, 8; șampanii, 12, și 22 pachete de regale… și 5 rânduri de marghilomane.”6]
4) Cine i-a dat numele?
O primă opțiune ar putea fi N. T. Orășanu (1833-1890) – prozator, director al Monitorului Oficial și director al foilor de satiră politică „Nichipercea”, „Sarsailă”, „Ghimpele” etc.
„Acesta din urmă, care era un spirit plin de vervă umoristică, a luat atunci inițiativa „botezărei” anumitor consumații într’un chip mai simbolic și stablise ca, băieții ce serveau să transmită comenzile în noua lor nomenclatură și cu glas tare. Se zicea astfel: sticlei cu apă rece, o „naturală”; țuicei, o „ideie”; ardeiului, un „focos”; cârnaților din carne de vacă „mititei” și „patricieni” celor cu piele; vinul cu borvis la ghiață era numit „baterie cu lustru”; cafeaua turcească, un „taifas”; cafeaua cu rom, un „marghiloman”; iar scobitorilor li se ziceau „baionete”.”7]
Foto 3 – Nicolae T. Orășanu – nașul (?) cafelei „marghiloman”
Deoarece Orășanu trăia în anul 1889 (anul morții lui Eminescu), este perfect plauzibil ca acea „cafea cu rom” băută de poetul junimist (vezi pct. 3) să fi fost denumită de primul drept marghiloman.
O altă variantă este cea a lui Constantin C. Giurescu (), care îl are în centru tot pe Al. Marghiloman:
„Cafeaua o bea înmulțită cu rom; de aici a și rămas denumirea de „Marghiloman” pentru o asemenea cafea.”8]
A treia variantă este cea a scriitorului și istoricului Stelian Tănase (n. 1952):
„„Marghiloman?” Cafea cu rom sau coniac. Se servea la Capșa, Corso, Cafe de la Paix, Riegler, Fialkovski, Athenee Palace etc. A fost o băutură la modă cam la începutul secolului trecut. Numele îi venea de la Alexandru Marghiloman care o bea (poate adusă de la Paris unde fusese student).”9]
Aici ne disociem de finalul afirmației lui Stelian Tănase (paranteza de mai sus – „adusă de la Paris”), deoarece nu știm să fi existat cafea fiartă în vreun distilat (cu excepția „marghilomanului”) la începutul secolului trecut. O altă confirmare a faptului că noi credem că avem dreptate o veți găsi în articolul viitor.
Ținând cont de faptul că atât Giurescu, cât și Stelian Tănase nu spun cine a dat numele cafelei, ci numai de la cine se trage numele, neavând alte informații scrise de contemporani (sau cel puțin negăsindu-le noi), îl credităm pe N. T. Orășanu drept naș al marghilomanului.
– Continuarea în articolul următor –
Bibliografie:
1] Radu Lungu – Povestea cafelei – Editura Paideia, București, 2012 – pag. 62
2] Adrian Bucurescu – Istoria cafelei, în aburi de legende – The Epoch Times Romania – 11 februarie 2013
https://epochtimes-romania.com/news/istoria-cafelei-in-aburi-de-legende—183370
3] Nicollo Mascalzzoni (N. D. Țăranu) – Din ale altora – revista Furnica, nr. 179, 14 februarie 1908
4] Radu Lungu – Povestea cafelei – Editura Paideia, București, 2012 – pag. 62-63
5] Nicolea Petrașcu – Mihail Eminescu – Studiu critic – Stabiliment Grafic I. C. Socecu, București, 1892 – pag. 27-28
6] I. L. Caragiale – Repausul Dominical – Universul, 25 mai 1909
7] George Costescu – Bucureștii vechiului Regat – Editura Universul, București, 1944 – pag. 389
8] Constantin C. Giurescu – Amintiri – Editura All Educațional, București, 2000 – pag. 94
9] Stelian Tănase – Un marghiloman, vă rog! – 27 martie 2019 – https://www.stelian-tanase.ro/un-marghiloman-va-rog/
Surse fotografii:
Foto copertă: De la Nicolae Petrescu-Găină – foto by user:Asybaris01, Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=97503432
Foto 1] Nicolae Petrescu-Găină – Albumul meu – Editura ziarului Seara, București, 1913
Foto 3] https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_T._Orășanu#/media/Fișier:Nicolae_T._Orășanu.jpg
Recent Comments