Autori: Cristian CETĂȚEANU / Florin CETĂȚEANU

„Pastișe” după „cafeaua marghiloman”

Vom începe acest articol cu definiția „pastișei”, pentru cazul în care există vreun cititor care nu știe ce înseamnă:

„pastișă sf [At: ALEXI, W. / V: (înv) ~iș sn / Pl: ~șe / E: fr pastiche] Lucrare literară, muzicală sau plastică, lipsită de originalitate și de valoare, în care autorul preia temele sau motivele și mijloacele de expresie ale unei personalități artistice. Și: copie, imitație.”^1]

Acum urmează articolul:

Un contemporan cu Marghiloman a încercat și el să își lege numele de o cafea. Acesta a fost Grigore Trancu-Iași (om politic, economist, avocat, profesor universitar, scriitor și memorialist român de origine armeană și primul Ministru al Muncii din România – în 1920 – în Guvernul generalului Averescu).

Foto 1 – Gr. Trancu-Iași (anul 1932)

Înainte de a scoate editiția din 1935 a „Dictaturii gastronomice”, Constantin Bacalbașa „a rugat pe un număr de doamne și domni să binevoiască a contribui la compunerea acestei cărți de bucate, răspunzând întrebării: „Care este felul de mâncare favoritul d-voastră”.”^2]

Iată răspunsul d-lui Gr. Trancu-Iași („fost ministru”):

„Am trei slăbiciuni… dacă pot vorbi eu de slăbiciuni în materie de mâncare.

…

3. Cafeaua care poartă numele meu (cafea, coniac, cacao fiartă și servită într’un pahar subțire cu un strat de frișcă deasupra).”^3]

Dar, din ziarul Cuvântul aflăm că:

„…fosta «Excelență» [Gr. Trancu-Iași – n.n.] se ocupă cu plasarea unei rețete de cafea…

Toți restauratorii, berarii, patronii de bodege și cafenele îi știu mania. Se așază de obicei la o masă în mijlocul localului, și chelnerului care se grăbește respectuos, dar cu zâmbetul familiar, îi comandă cu glas tare: «—Dă-mi o cafea de-a mea!»

Dar nicăeri nu poate fi satisfăcut. Cafeaua «sa» e un amestec de vreo trei-patru feluri de succedanee [înlocuitori – n.n.] ale cafelei, în afară de romul cu care trebuie fiartă și paharul de sticlă în care urmează a fi servită.

Complicată, ar costa scump, — şi n-ar lua-o decât cel mult agenții clubului unde prezidează fosta «Excelență» — bineînțeles, când acesta le-ar plăti-o. De aceea d. Gr. Trancu Iași (l-ați ghicit, desigur) e dezolat că nu va putea cunoaște faima lui Marghiloman — în cafea.

Cafeaua Marghiloman persistă; «cafeaua Trancu» nu poate fi nicăieri introdusă…

Ambiția d-lui Trancu-Iași de a-și substitui cafeaua celei a lui Marghiloman este legitimă și ca spirit de rasă…

Dar ghinionul raselor se revarsă adesea și asupra indivizilor.”^4]

O altă rețetă de cafea care a încercat să își impună numele a fost la Iași. La 15 ani după încercările zadarnice ale lui Gr. Tancu-Iași, ziarul Evenimentul informa:

„Aproape în toate clădirile noi care se fac la Iași, pe toate străzile, se instalează în apartamentele de jos, cafenele. În str. Cuza Vodă, de la statuia lui Georgel Mârzescu și până după biserica Golia, sunt zeci de cafenele, unele mai vechi, altele de curând înființate. Cafegii aceștia, dacă nu servesc clienții cu cafea Marghiloman, au inventat „cafeluța Iași”, — o cafea de altminteri ca toate cafelele negre.”^5]

Tot în categoria „pastișe” credem că putem introduce și următoarea „rețetă” de marghiloman din timpul ocupației germane a Bucureștiului în Primul Război Mondial – rețetă care ne-a adus aminte de „binefacerile” (în cazul de față „cafeaua”) din timpul comunismului, după care încep să ofteze din ce în ce mai mulți români verzi (și, culmea: majoritatea nici n-au apucat acele vremuri!).

Din cauza lipsei acute a alimentelor, în localurile bucureștene care mai erau deschise, aproape totul se făcea din înlocuitori: „Ceaiul îl prepară din orice foaie. Cafeaua turcească sau chiar „marghilomanul” din boabe de fasole; torturile cele mai apelpisite, făcute din fasole, le dau drept ciocolată.”^6]

Și, în final, un posibil marghiloman (cu rom) reinterpretat (că tot este la modă acum bucătăria românească reinterpretată). Meniul de mai jos și-ar fi găsit mai degrabă locul într-un articol din seria „Istorie în farfurie…”, dar totuși l-am introdus aici.

„La 15 aprilie 1939 restaurantul „Luxandra” își vestește clientela că în seara acelei zile oferă „cina de adio” a doamnei Maria Tănase, care pleacă ducînd peste mări „freamătul doinei și jocul de foc al sufletului românesc”. Maria Tănase pleca la Expoziția internațională de la New York.

Merită să transcriem aici și meniul pe care-l oferea direcțiunea localului în acea seară — meniu „alcătuit” din preparate adaptate repertoriului cântăreței și în semn de omagiu pentru ea:

• Țuică de Văleni adusă cu „Trenule, mașină mică”.
• Nisetru rece cu solzi de „Busuioc”, preparat după metoda „Habar n-ai tu”.
• 1/2 pui, ediție primăvăratecă, stropit cu mujdei de „Măria neichii, Mărie”.
• Mușchi de vacă împănat de „Mărioară de la Gorj”.
• Salată de castraveți „De la mama lor”.
• „Foaie verde și-o sipică”.
• „Roșie și roșioară”.
• Înghețată „Maria Tănase”.
• Cafea cu rom „Hop-lele-hop”.”^7]

Oare cafeaua cu rom „Hop-lele-hop” („hop, lele hop” – versuri din cântecul „Învârtită de pe Târnave” al Mariei Tănase – n.n.) să fi fost o cafea marghiloman? „Hop-lele-hop” desemna exuberanța care te cuprindea după ce beai acea licoare?

În orice caz, vă informăm că aristocrata cafea marghiloman (cu coniac), sau varianta sa ceva mai plebee (cu rom) nu se asociază deloc cu cântecul „Învârtită de pe Târnave”. Este o discrepanță totală între „auz” (sau „ureche”) și gust.

Dacă nu ne credeți, puteți încerca!

 

Legendă:

1]  Micul dicționar academic, ediția a II-a – Academia Română, Institutul de Lingvistică – Editura Univers Enciclopedic, 2010

2]  Constantin Bacalbașa – Dictatura gastronomică. Carte de bucate. 1501 feluri de mâncări – Tipografia ziarului „Universul”, București, 1935 – pag. 41

3]  Ibidem – pag. 47

4]  Cuvântul – București, anul 2, nr. 321, 29 noiembrie 1925 – pag. 2

5]  Evenimentul – Iași, anul 34, nr. 8889, 19 iunie 1940 – pag. 2

6]  Virgiliu N. Drăghiceanu – 707 zile subt cultura pumnului german – Cartea Românească, București, 1920 – pag. 264

7]  Ion Paraschiv, Trandafir Iliescu – De la hanul Șerban Vodă la hotel Intercontinental – Editura Sport-Turism, București, 1979 – pag. 259-260

Surse fotografii:

Foto copertă – Revista Furnica

Foto 1 – Muzeul Național de Istorie a României