Din ce se bea cafeaua în trecut?

Publicat in Categoria Cafea , la data de 07 April 2024

Post Views: 855

Autori: Cristian CETĂȚEANU / Florin CETĂȚEANU

În zilele noastre, cafeaua este servită într-o ceașcă care este așezată pe o farfurioară.

Foto 1 – Ceașcă și farfurioară pentru espresso

Farfurioara reprezintă un mod practic de a muta ceașca dint-un loc în altul, fără a exista pericolul de a vărsa stropi de masă, pe noi sau pe jos în cazul în care ne tremură mâna. Dar nu acesta a fost scopul utilizării farfurioarei la începuturile consumului de cafea.

Acum vreo 300 de ani cafeaua se bea din niște boluri (fără toartă) asemănătoare filigenelor turcești. Boluri care nu aveau farfurioară dedesubt. Pentru a putea bea cafeaua, trebuia să stai și să aștepți ca aceasta să se răcească… Și dura ceva timp!

Pentru a putea savura mai repede cafeaua, au început să fie folosite farfurioarele. Din bol se turna într-o farfurioară un pic de cafea fierbinte (Foto 2).

Foto 2 – Louis Marin Bonnet (1736–1793) – „The Woman Taking Coffee” – [1774]

Datorită suprafeței mari de contact cu aerul a cafelei care era în farfurioară, aceasta se răcea mult mai repede decât dacă ar fi stat în bol. Eventual se și sulfa în cafea. Apoi, lichidul astfel răcit era sorbit din farfurioară.

În gravura pictorului francez Louis Marin Bonnet – „The woman taking coffe” („Femeie bând cafea” – Foto 2) este reprezentată o doamnă care toarnă cu „grație” (se observă degetul mic al mâinii drepte ridicat în sus) cafeaua din ceașcă în farfurioară, pentru a o răci. Sunt vizibili și aburii care ies din lichidul fierbinte.

Obiceiul se pare că a apărut în Anglia, pentru ca apoi să fie prezent și în Suedia. Treptat, acest mod de a bea cafeaua s-a răspândit în întreaga Europă – inclusiv în America.

Și acum fac o mică digresiune:

„O comparație celebră (deși poate fictivă), citată adesea pentru a sublinia diferențele dintre Cameră și Senat, implică o dispută între George Washington, care era în favoarea existenței a două camere ale Congresului, și Thomas Jefferson, care considera că o a doua cameră nu este necesară.

Povestea spune că cei doi fondatori discutau această problemă în timp ce își beau cafeaua. Deodată, Washington l-a întrebat pe Jefferson:

„- De ce ai turnat cafeaua în farfurie?”

„- Pentru a o răci”, a răspuns Jefferson.

„- Tot așa,” a spus Washington, „noi turnăm legislația în farfuria senatorială pentru a o răci”.”^[1]

Revenim la prezentare.

Nu numai cafeaua a fost băută în acest mod. Metoda a început să fie folosită și pentru ciocolată (Foto 3) sau pentru ceai (Foto 4).

Foto 3 – Jean Baptiste Charpentier (1728–1806) – „The Penthievre Family” or „The Cup of Chocolate” [1768]

În tabloul din Foto 3 al pictorului francez Jean Baptiste Charpentier („The Penthievre Family” or „The Cup of Chocolate” – „Familia Penthievre” sau „Ceașca cu ciocolată”), cele 2 doamne din prim plan țin în mână câte o ceașcă, iar al doilea bărbat din partea stângă are în mână o farfurioară din care bea ciocolata.

Foto 4 – Joseph John Jenkins (1811–1885) – „The Chelsea Pensioner” [1840]

În Foto 4 este un desen al gravorului englez Joseph John Jenkins („The Chelsea Pensioner” – „Pensionarul din Chelsea”), în care bărbatul bea ceaiul din farfurioară.

Ne dăm seama că este vorba de ceai deoarece pe masă este și un ceainic.

Foto 5 – Helga Amélie Lundahl (1850–1914) – „Grandmother Drinking Coffee”

Cum decurgea practic băutul ceaiului / cafelei din farfurioară, aflăm dintr-un articol al ziarului Dimineața:

„De altfel, ceaiul din ceainăriile basarabene are o savoare specială și se bea într-un anumit fel. Ceaiul se bea „pricusca”.

Dar să explicăm ce e „pricusca”. Fiecare client al ceainăriei primește pentru suma de 5 sau 6 lei, un ceainic cu „esență” de ceai, patru bucățele de zahăr, un pahar, o farfurioară și apă fierbinte la discreție. Clientul îşi face un pahar de ceai, îl toarnă apoi în farfurioară și în timp ce se răcește, rupe cu dinții o bucățică de zahăr pe care o ține în gură în așa fel încât să se topească cât mai puțin posibil la trecerea ceaiului sorbit din farfurioară.

Apa fierbinte fiind la discreție, iar esența de ceai putând servi la prepararea unui număr quasi-ilimitat de ceaiuri, depinde de abilitatea băutorului, ca să-i rupă bucățele cât mai mici de zahăr, pentru că dintr-o porție, să poată scoate cât mai multe pahare de ceai.

Acesta e ceaiul „pricuscă”.”^[2]

Foto 6 – Vladimir Egorovich Makovsky (1846 –1920) – „Old Lady Drinking Tea” [1914]

În Suedia, „tehnologia” băutului cafelei diferea un pic. Cafeaua era turnată în farfurioară și apoi se sulfa în ea. Urma sorbitul lichidului – cu zomot.

Foto 7 – Anna Sofia Sahlstén (1859–1931) – „Coffee Granny” [1895]

Se pare că sorbitul zgomotos atesta buna educație a băutorilor.

Oarecum identic, în Imperiul otoman, râgâitul după ce terminai masa era un semn că ți-a plăcut mâncarea și că ești satisfăcut.

Foto 8 – Charles Spencelayh (1865–1958) – „Teatime” [1899]

Rușii au preluat și ei acest mod de a sorbi lichidele fierbinți.

Dintr-un roman-foliteton publicat la începutul anilor ’30 în ziarul Aradul aflăm pățaniile unui soldat român, Voicu, prizonier în Rusia (în timpul războiului civil dintre „albi” și „roșii”) și care apoi a evadat. Pățania de mai jos seamănă foarte mult cu cea istorisită de Ion Neculce în „O samă de cuvinte” despre primul băutor de cafea din Moldova, logofătul Ioan Tăutu – ambii se opăresc, din necunoaștere, cu licoarea pe care o beau:

„O fetiță durdulie, cu gropițe în obraji și șorț alb, îi servi ceaiul în pahar, bucățele de zahăr pe o farfurie și pe altă farfurioară „piroști”, cum se numeau bucățelele de pâine special prăjite pentru ceai. Rupse în două o bucățică de zahăr și o prinse între dinți, apoi turnă ceaiul ferbinte din ceașcă în farfurioară și sorbi ceaiul printre dinți, cu sforăituri lacome, așa cum făceau vecinii, pe care îi imita cu multă atenție, pentru ca să nu dea de bănuit că-i străin. Își arse cerul gurii, închise ochii de durere, plescăi din limbă și ar fi vrut să ceară un pahar de apă, dar nu ceru. Orice învățătură trebuie plătită cu suferințe și Voicu învăță să bea ceaiul rusec, rusește.”^[3]

Foto 9 – Konstantin Makowsky (1839–1915) – „Tea drinking” [1914]

Și o fotografie din prima jumătate a sec. XX, din SUA.

Foto 10 – Doamne bând cafea din farfurioară

Dar, începând cu prima jumătate a sec. al. XX-lea, utilizarea farfurioarelor la băutul cafelei / ceaiului a început să cadă în desuetudine, devenind astăzi o curiozitate.

În încheiere, fiindcă tot am vorbit despre farfurioare, o foarte scurtă lecție de lingvistică: de unde vine numele de „farfurie” și ce însemna inițial? Îi dăm cuvântul reputatului lingvist Dan Alexe (în articolul Ce era păharul lui Ștefan cel Mare și de ce „farfurie” înseamnă de fapt „Împăratul Chinei”):

„Scrie Neculce în Letopiseț, acolo la O samă de cuvinte:

„Lăsat-au Ștefan-vodă cel Bun la mănăstirea Putna, după moartea lui, arcul lui și un păhar, ce vorbie călugării la mănăstire că este de iaspis, căci era în chipul marmurii albe și al farfurii, ca să fie întru pomenire la sfânta mănăstire.”

Ce au lăsat vodă Ștefan acolo cu limbă de moarte la Putna? Un păhar, așadar, o cupă, un potir „ce era în chipul marmurii albe și al farfurii”.

E comic cuvântul ăsta: „farfurie”, și este intrigant să vedem că în vremea cronicarului Neculce, adică pe timpul lui Cantemir, pe la 1700, „farfuria” încă însemna ceea ce este ea în greacă și turcă, și anume: porțelan. Porțelan era acel grecesc φαρφουρί, luat la rândul lui din turcă (fağfur), iar turca îl preluase, ca atâția alți termeni de cultură, din persană, din farsi ( فغفور ) [fağfur].

…

Direcția împrumutului farfuriei este așadar: persană > turcă > greacă > română.

În vremurile indiene și iraniene clasice, expresia Bhaga-putra (Baghpur), de unde ni se trage farfuria, era însă o traducere a celei care în chineză desemnează Împăratul, Fiul Cerului:天子 tiānzǐ.

…

De aceea spune cu admirație Neculce, descriind cupa lui Ștefan de la Putna: „era în chipul marmurii albe și al farfurii”, adică părea din marmură și porțelan.

Este interesant, însă, un paralelism cultural: atât imperiul iranian și cel otoman, cât și occidentul prin Anglia, au cunoscut porțelanul ca venind din China. De aceea persanii și turcii i-au spus porțelanului: faghfuri = Împăratul Chinei, pe când englezii, și mai simplu, i-au zis porțelanului china… China, de altfel, a rămas așa și desemnează până astăzi porțelanul în engleză, adică farfuriile, da.

Când mai spargem câte o farfurie ar trebui să ne amintim, așadar, că în alte vremuri ar fi fost un gest de lèse-majesté, de insultă adusă suveranului.”^[4]

Legendă:

[1] https://history.stackexchange.com/questions/6148/what-is-the-source-of-the-senate-as-saucer-story

[2] Dimineața – Joi, 4 Ianuarie 1934, anul 30, nr. 9705 – pag. 6 – Ceainăria – A. Candea

[3] Aradul – Miercuri 25 Noiembrie 1931, anul II, nr. 5 – pag. 3 – Deștepți și naivi – T. Cristiea

[4] Dan Alexe – Ce era păharul lui Ștefan cel Mare și de ce „farfurie” înseamnă de fapt „Împăratul Chinei” – https://moldova.europalibera.org/a/jurnal-de-corespondet-dan-alexe-bruxelles-radio-europa-libera/31377206.html

Surse fotografii:

Foto copertă – https://www.emag.ro/set-3-cesti-de-cafea-cu-farfurie-diferite-modele-130-ml-multicolor-142142451/pd/D962WFMBM/

Foto 1 – https://www.cafebazar.ro/catalog/tag/ceasca-de-cafea

Foto 2 – https://www.clevelandart.org/art/2003.49

Foto 3 – https://en.wikipedia.org/wiki/Jean-Baptiste_Charpentier_the_Elder#/media/File:La_famille_du_Duc_de_Penthièvre_dit_la_tasse_de_chocolat.jpg

Foto 4 – https://wellcomecollection.org/works/qr5fdtyf

Foto 5 – https://ro.pinterest.com/pin/327496204135338485/