Autori: Cristian CETĂȚEANU / Florin CETĂȚEANU

Desigur că vă puneți întrebarea ce legătură poate exista între o „analiză senzorială” și „prăbușirea unui Imperiu”.

În cele ce urmează voi încerca să vă demonstrez că această legătură există. Și voi începe cu subiectul analizei senzoriale – care este „cafeaua turcească”.

În timpul perioadei fanariote, „…băutura cea mai obișnuită pentru toate clasele, sexele și vârstele, era cafeaua, deliciul Orientului întreg, care se bea dimineața, după masa și de zece ori în timpul zilei; dar fără zahăr (înlocuit la vizite cu dulceața).”^1]

Un călător englez, William Hunter, care a trecut prin Țara Românească în anul 1792, scria:

„Turcii și grecii au un fel special de a pregăti cafeaua. După ce a fost prăjită, în loc de a o măcina, o zdrobesc într-o piuliță și o fierb întotdeauna peste drojdia unei cafele care a fost folosită (fiartă mai înainte). Ei beau des cafele în cursul zilei și oferă vizitatorilor. Filigenele lor, care sunt foarte mici, sunt de obicei din porțelan foarte subțire și așezate într-o a doua ceașcă [zarf – n.n.] de aur sau argint, frumos cizelat sau lucrat în filigran. Cei bogați cheltuiesc sume nespus de mari cu aceste articole.”^2]

Aproape același lucru ne spune și un francez, Alexandre de Moriolles, care a trecut prin Moldova, douăzeci de ani mai târziu:

„Dar ce mi s-a părut perfectă, chiar delicioasă, a fost cafeaua. [Gazda îi trimite în fiecare zi cafea și îl învață cum s-o pregătească după moda turcească]. După ce este prăjită, ca de obicei, este pusă într-o piuliţă de lemn, apoi cu un pilug de fier este transformată în pudră fină. Într-un ibric cu apă clocotită este turnată cafea într-o cantitate corespunzătoare cu numărul ceştilor de care ai nevoie. O laşi să dea câteva clocote şi apoi această licoare e servită foarte fierbinte, care înseamnă mai puţin infuzia bobului de cafea cât bobul însuşi, natural cu toată aroma sa şi transformat într-o pudră afânată, savuroasă şi de un gust delicios. Singura schimbare pe care mi-am permis-o a fost să adaug zahăr, ceea ce aici nu se obişnuieşte.”^3]

Tot la sfârșitul secolului al XVIII-lea, un medic transilvănean, Andreas Wolf, care a locuit câțiva ani la Curtea Domnească din Iași, consemna:

„În timpul acesta apare cafegiul cu tava sa pe care se găsesc ibricul de cafea și filigenele împreună cu suporturile [zarfurile – n.n.]. Se dă cafea nefiltrată (pregătită) de obicei fără zahăr, după cum am văzut și la turci.”^4]

Din cele spuse mai devreme este de remarcat faptul că, în Țările Române, în timpul domniilor fanariote se bea cafea turcească (adică cafea făcută la ibric, cu caimac – iar din acest motiv cafeaua avea zaț – și, foarte important, se bea fără zahăr)!

Lăsăm momentan cafeaua turcească și ne mutăm în Balcani, la prozatorul de origine aromână Nicolae Constantin Batzaria. El s-a născut în anul 1874 în localitatea Crușova din Imperiul Otoman – actualmente în Macedonia de Nord. A fost și Ministru al Lucrărilor Publice în Guvernul Otoman din partea Partidului Junilor-turci – în timpul Primului Războiului Balcanic. Ca ministru, a reprezentat Imperiul Otoman la încheierea Tratatului de Pace de la Londra din anul 1913. După încheierea Primului Război Mondial a venit în România, a fost printre altele, senator și a creat și personajul pentru copii Haplea în perioada în care publica în revista Dimineața Copiilor. Sfârșitul său a fost – cum se putea altfel – în închisorile comuniste.

Batzaria povestește despre ședințele Guvernului otoman, la care se servea și cafea – desigur, turcească. Trebuie notat faptul că, pentru a te putea bucura pe deplin de plăcerile cafelei, era necesar să cunoști limbajului surdo-muților! De ce? Pentru a te putea înțelege cu servitorii care pregăteau / aduceau cafeaua:

„„Însă, sunt surdo-muți și au fost aleși aşa pentru considerațiuni pe cât de înalte, pe atâta de binecuvântate. Anume ei intră în tot momentul în sala cea mare în orele în care se ține consiliul de miniștri și dacă n-ar fi surzi și muți, ar auzi multe din secretele de stat ce veți dezbate și ar fi, poate, ispitiți să le împărtășească și altora, ajungând în chipul acesta până la urechea dușmanilor noștri. Pe când așa nu e nici o primejdie”.

Explicaţia era așa de logică, încât nu numai că te închinai înaintea ei, ci mai erai și dator să prețuiești și să admiri spiritul de adâncă înţelepciune și prevedere de care a dat dovadă cel dintâi om de stat, punând în slujba Consiliului de miniștri servitori surdo-muți. […]

Aceasta a fost prima lecție ce am primit în calitatea mea de ministru.”^5]

„N-a fost tocmai lesne să mă descurc atunci când era vorba de cerut o cafea. […]

Însă, când ți se încredințează o funcție pe cât de înaltă, pe atâta de plină de răspunderi, nu e greutate în fața căreia să te poţi da în lături și nu sunt cunoștințe, oricât ar fi ele de încâlcite, pentru care să nu-ți dai toate silințele, ca să ți le însușești.

Treptat, treptat am ajuns deci să pot cere o cafea după gustul și dispoziția ce aveam în momentul acela. Bunăoară, dacă folosindu-te de degetul arătător, plezneai de câteva ori din buze, însă mai puternic, însemna că dorești o cafea cu mult zahăr. Dacă însă treceai degetul numai odată sau de două ori pe buze, fără să le pleznești, era semn că vrei să iei o cafea cu puțin zahăr. Însă, dacă te frecai pe obraz cu acelaș deget arătător, cu aceasta îți exprimai dorința de a lua o cafea fără zahăr.”^6]

Deși fără legătură legătură directă cu demonstrația prăbușirii unui Imperiu, dar având legătură cu ministrul Batzaria și cu cafeaua turcească, voi reda și povestea istorisită de acesta despre o ședință de Guvern, la care a luat parte și un înalt cleric musulman:

„Vedeţi, era simplu, practic şi logic — mai ales logic. Numai că se cerea o oarecare ţinere de minte şi nu toată lumea — înţeleg lumea miniştrilor — era dispusă să-şi pună memoria la astfel de cazne şi sforţări.

Fără doar şi poate, cel mai puţin dispus în această privinţă era Şeih-ul-lslamul, care, în raiul unde s-a dus de vreo zece ani, stă negreşit în partea rezervată acelora care nu ştiu decât să-şi facă rugăciunile cu cea mai strictă punctualitate şi care, în trecătoarea viaţă de pe pământ, erau cu desăvârşire străini de toate plăcerile, de toate ispitele şi de toate frământările necăjitei omeniri.

Şeih-ul-lslamul acesta (ştiţi că el este un fel de Patriarh al tuturor credincioşilor în Mohamed de pe faţa pământului) era un adevărat sfânt. Adică aşa cum îmi închipui că au trebuit să fie sfinţii: având mereu gândurile şi ochii spre cer şi neplecând niciodată urechea la zgomotele de pe pământ, la tot ce se face şi se petrece în jurul lor.

[…]

Un interes pentru cele lumești l-a arătat doar în noaptea ce a urmat zilei în care căzuse Adrianopolul sub asalturile armatelor bulgărești și când venerabilul Șeih-ul-lslam s-a chinuit ore întregi cu importanta întrebare dacă merii înfloresc înaintea cireșilor sau cireșii înaintea merilor.

Dar iată că unul din servitorii surdo-muți intră în sala Consiliului de miniştri după primul sfert de oră de când începuse ședința și aduce pe o frumoasă tavă de argint un număr destul de impunător de cești cu cafea. Așa dar, persoanele străine, care, cu treabă sau fără treabă, se tot învârteau prin coridoarele Sublimei Porți și-ar fi putut satisface sentimentul de curiozitate îndreptățită de a afla numărul Excelențelor ministeriale turcești, numărând ceștile de cafea, aduse de servitor cu o gravitate deosebită.

Și omul, după ce servi pe Marele Vizir, apropie frumoasa tavă de argint de Șeih-ul-lslam, ca fiind, după Marele Vizir, demnitarul cel mai important și totodată cea mai înaltă față bisericească din împărăție.

Însă, în loc să-i facă semnul de rigoare, ca să-i arate felul de cafea pe care îl dorește, mult simpaticul Șeih-ul-lslam îi zise vorbindu-i în grai omenesc, adică turcește: „Mie să-mi dai o cafea fără zahăr”.

Servitorul continuă a sta nemişcat și a zâmbi cu zâmbetul, care nu-I părăsea niciodată.

„Eşti surd, biete? îl întrebă Șeih-ul-Islamul cu un accent de blândă dojană. Ți-am spus să-mi dai o cafea fără zahăr.”

— „Nu numai că e surd, i-am zis eu, vrând în aelaș timp să-i arăt venerabilului bătrân că tot e bine să mai știi ce se petrece pe pământ, dar mai e și mut. Știi, pentru ca să nu fie cumva prinse și, eventual, dezvăluite secretele împărăţiei…

— Ce secrete și ce împărăţie! îmi tăie vorba Șeib-ul-Islamul. Nu mi-a spus mie un vecin, că dacă vroim să aflăm ceva secrete privitoare la împărăţia noastră — Alah să o aibă în paza Lui — trebue să ne adresăm străinilor, căci ei știu mai bine ce se petrece la noi și tot ce se pune la cale cu privire la țara noastră?

Și apoi, continuă el urcând tonul, să rămân eu fără cafea din pricină că omul care ne servește e surdo-mut?”

Nu, o astfel de nenorocire trebuia evitată și am evitat-o, dând totodată necăjitului Șeih-ul-Islam cheia enigmei, arătându-i adică semnul cu ajutorul căruia ar fi căpătat fără greș cafeaua în care nu era nici un pic de zahăr.

Am dat cu degetul arătător pe obraz și filigeana conținând cafeaua dorită a fost pusă înaintea Șeih-ul-Islamului care odată cu mulțumirile sale, repetă și el de câteva ori gestul ca să nu-l uite.

…Dar miniștrii obosiseră de atâta discuție și frământare pentru binele obștesc. Deci, după al doilea sfert de oră, s-a hotărât o suspendare a dezbaterilor de vreo douăzeci de minute. Acum puteau intra în sala Consiliului și oameni care aveau simțul auzului și posesiunea graiului. De aceea, al doilea rând de cafele fu servit de unul care nu făcea parte din categoria privilegiată a surdo-muților.

Șeih-ul-Islamul, însă, nu observă amănuntul acesta, ci — îndată ce văzu lângă dânsul frumoasa tavă de argint, se grăbi să-și frece de obraz degetul arătător.

„Acesta nu e surdo-mut, l-am lămurit eu, așa că îi puteți spune cu vorba”.

— „A, foarte bine, făcu Șeih-ul-Islamul mulțumit”.

Al treilea rând de cafele, adus în timpul când Consiliul de miniștri își reluase gravele și importantele dezbateri, fu servit, tocmai din pricina aceasta, de către unul din surdomuți. Șeih-ul-Islamul însă, ocupat cu pregătirile pentru rugăciunea a patra din ziua aceea, nici nu-și aruncă privirile asupra noului aducător de cafele. Închipuindu-și, prin urmare, că este unul și acelaș cu aducătorul rândului al doilea, îi zise vorbindu-i: „Mie să-mi dai o cafea fără zahăr”.

— Acesta e surdo-mut, i-am șoptit eu la ureche.

— Dar când a asurzit și când a amuțit? izbucni Șeih-ul-Islamul. Mai acum un sfert de oră și auzea și vorbea.

N-a fost tocmai lesne să-i explic că, deoarece la rândul al doilea de cafele, miniștrii nu erau în ședință, a putut servi unul care nu era nici surd, nici mut, dar că acum avem în dezbatere mari și importante secrete de stat, așa că rândul acesta de cafele nu poate fi servit decât de unul care nici n-aude, nici nu vorbește.

„lată de ce la noi totul merge de-andoaselea”, fu reflecția și concluzia Șeib-ul-lsIamului.

Oricum, întâmplarea din ziua aceea cu cafelele și nevoia ce simțea mai pe urmă să recurgă din când în când Ia cunoștințele mele și la priceperea mea în graiul surdo-muților au contribuit la strângerea între noi a unei prietenii de care m-am socotit mândru și foarte onorat.”^7]

Am terminat digresiunea aceasta destul de lungă și revin la demonstrație.

Atunci când a apărut cafeaua la Înalta Poartă (pe la mijlocul sec. al XVI-lea) și în vremurile în care Imperiul Otoman era la apogeu, aceasta era băută fără zahăr – ceea ce am și demonstrat la începutul expunerii. Simbolic vorbind, din textele lui N. Batzaria ne putem da seama că Imperiul Otoman ajunsese la apus. De ce? Îl voi cita pe stimabilul și venerabilul domn Marian Timofti – Președinte al F.N.D.A. (Federația Națională a Degustătorilor Autorizați): „Cantitatea de zahăr care se consumă într-un bar este invers proporțională calității unui espresso”.

Un proverb românesc spune: „Cum e turcu și pistolul” (Anton Pann).

Extrapolând, putem spune: „Cum e Imperiul Otoman e și cafeaua”.

Espresso este o cafea. Cu cât este mai proastă cafeaua / espresso-ul, cu atât pui mai mult zahăr în acea cafea / espresso. Cafeaua care cere zahăr este o cafea prostă („dacă folosindu-te de degetul arătător, plezneai de câteva ori din buze, însă mai puternic, însemna că dorești o cafea cu mult zahăr”) și desemnează, simbolic, degradarea la care ajunsesese în acele timpuri Imperiul Otoman.

Acest fapt este dovedit și de un scurt articol dintr-un ziar românesc, doi ani mai târziu după întâmplările povestite de Nicolae Batzaria, și anume la începutul Primului Război Mondial:

„Ceea ce făcea fala Semi-Lunei în Europa era cafeaua turcească. Cine a fost la Constantinopol și nu s-a îmbătat de parfumul unei filigene de Moka?

N-a avut însă ce face Enver-pașa și a declarat războiu Triplei-Înțelegeri [sau Antantei, formată din Anglia, Franța și Rusia – n.n.]. Cea dintâi pedeapsă a fost că Anglia a ocupat Moka, așa încât Tripla Înțelegere stă tabla-bașa [a ședea fără grijă la lucruri de-a gata – n.n.] și bea cea mai bună cafea turcească, iar turcii, duși de nas de Kaizer, beau șvarț la Constantinopol!”^8]

N.B. Cafeaua de Moka (orașul port din Yemen numit astăzi Mocha) era considerată cea mai bună din lume, iar șvarțul era denumit și „cafea nemțească”!

Pentru a înțelege mai bine cum era privită „cafea nemțească”, iată o comparație făcută de B. P. Hașdeu între o piesă de teatru (?) / poezie (?) numită Cafeaua sultanului și băutura amintită mai sus:

„Cafeaua sultanului e slabă și pretențioasă ca o cafea nemțească.”^9]

Și, dacă la apogeul Imperiului Otoman cafeaua era considerată „băutura oficială / națională”, destrămarea Imperiului (1922) a însemnat și decăderea cafelei, iar acest fapt a fost prezent în presa românească (1930):

„S-a sfârșit cu cafeaua turcească. Primul ministru turc Ismet Pașa, la un interview acordat reprezentanților presei, îi servi cu ceai în locul cafelei tradiționale declarând în acelaș timp că din motive economice cafeaua va fi înlocuită ca băutură națională cu universalul ceai. Aceasta inovație a unui ministru radical e considerată pretutindeni ca o schimbare tot așa de capitală ca și desființarea haremurilor și scoaterea din uz a fesurilor.”^11]

De fapt, ideea înlocuirii cafelei cu ceaiul i-a aparținut lui Kemal Atatürk, cel care a devenit Președinte al Turciei după abolirea Sultanatului: „Cafeaua turcească nu mai este de mult băutura naţională a turcilor. Ea o fost înlocuită de către regretatul Kemal Atatürk cu ceaiul de tei.”^10]

Se pare că ideea ceaiului („de tei”) nu a rezistat mult ca băutură națională / oficială a Turciei. O știre din anul 1934 îi informa pe cititorii ziarului Dimineața că:

„Actualmente presa din Turcia duce o campanie foarte susținută contra consumului de cafea, pe care vrea s-o înlocuiască cu ayram, o băutură națională formată dintr-un amestec de lapte de vacă și lapte de berbec și care este foarte apreciată de indigeni. Totuși mai sunt foarte mulţi turci amatori exclusiv de cafea și care-și consumă porția lor zilnică, de aproximativ 15 cafele. Bine înțeles că aceștia se vor dezobișnui greu.”^12]

Trecând peste partea cu „laptele de berbec”, ayarm-ul este și în prezent considerat băutura națională / oficială a Turciei^13].

Acestea fiind spuse, sper că demonstrația analizei senzoriale (gustative) a cafelei turcești (căreia îi trebuia adăugat zahăr pentru a putea fi băută) v-a convins și că prăbușirea Imperiului Otoman era de la sine înțeleasă!

 

Legendă:

1]   Șăineanu, Lazăr: Influența orientală asupra culturei române, vol. 1, Editura Librăriei Socecu & Comp., Bucuresci, 1900, p. 212.

2]   Călători străini despre Țările Române, vol. 10, Partea a 2-a, Editura Academiei Române, București, 2001, p. 1104.

3]   Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. I (1801-1821), Editura Academiei Române, București, 2004, p. 475.

4]   Călători străini despre Țările Române, vol. X, Partea a II-a, Editura Academiei Române, București, 2001, p. 1269.

5]   Batzaria, Nicolae: Cafeaua Șeih-ul-Islamului (Amintiri), „Adevărul Literar și Artistic”, Anul VIII, Nr. 336, Duminică, 15 Mai 1927, p. 4.

6]   Batzaria, Nicolae: Cafeaua Șeih-ul-Islamului (Amintiri), „Adevărul Literar și Artistic”, Anul VIII, Nr. 337, Duminică, 22 Mai 1927, p. 4.

7]   Ibidem

8]   Adeverul, Luni 1 Decembrie 1914, Anul XVII, Nr. 9959, p. 1.

9]   Hașdeu, Bogdan Petriceicu: Scrieri literare, morale și politice, Tomul II, București, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, 1937, p. 67.

10] Adevărul literar și artistic, Duminică 12 Ianuarie 1930, Nr. 475, p. 8.

11] Realitatea Ilustrată, 13 iunie 1939, Nr. 647, p. 15.

12] Dimineața, Vineri 27 Iulie 1934, Nr. 9906, pag. 3.

13] https://istanbul.com/ro/about-city/the-best-turkish-drinks

 

Foto copertă:  https://www.rciusa.info/post/the-orders-and-decorations-of-alexandru-ioan-cuza-the-history-of-romania-in-one-object