Apele feruginoase de la Văcărești
Autori: Cristian CETĂȚEANU / Florin CETĂȚEANU
Un proverb autohton spunea:
„Dâmboviță, apă dulce
Cin-te bea, nu se mai duce.”
Dar, pe la trecerea dintre sec. al XIX-lea și al XX-lea, lucrurile nu mai stăteau chiar așa, căci apa se pare că nu mai era chiar atât de „dulce”:
„Apa din București, în loc de a fi un vehicul pentru digestiune, a devenit un purgativ din cele mai drastice, de aceea vedem Bucureșteanul că preferă astăzi basamacul și berea lui Opler. Daca acel care bea apă din Dâmboviță nu se mai duce, este că își ia de tânăr domiciliul la grădina Belu.”1]
Totuși,
„Cu câțiva ani mai înainte de începerea Războiului de independență, sau mai precis în 1871, s-a zvonit în lumea bucureșteană că în apropiere de Calea Văcărești, str. Lânăriei și a fabricii Lemaitre, nu departe de malul Dâmboviței, s-au descoperit niște izvoare de ape minerale feruginoase alinătoare a multor boli. Datorită acestui fapt, la scurtă vreme, cetățeni interesați sau din simplă curiozitate, din toate mahalalele bucureștene, s-au îndreptat pe jos sau cu diferite mijloace de locomoție spre locul unde se găseau. […]
Primăria orașului dorind să facă, fiindcă era absolut necesar, alte poduri peste Dâmbovița, fiindcă cele vechi de lemn își trăiseră viața lor, a hotărât să se construiască câteva poduri de fier spre marginea orașului și mai apoi altele mai mari și mai aspectuoase din cărămidă, beton și piatră în centru. În acest scop, în primăvara anului 1871, guvernul a acordat această sarcină lui Alexis Godillot iar executarea podului de fier inginerului francez A. Berthon.
Pe când se făceau săpăturile pentru punerea temeliei, din malul drept al Dâmboviței a țîșnit în mai multe locuri apă limpede și rece. Și cu cât săpăturile înaintau spre mal, cu atât curgerea apei devenea din ce în ce mai abundentă încât, la un moment dat, muncitorii au fost împiedicați să-și continue lucrările, fiindcă apele ce izvorau umpleau repede gropile făcute.
Inginerul Berthon, pentru a-și putea continua lucrarea, a pus în funcție o pompă cu aburi care înlătura apa cu mai multă repeziciune decât izvora, și astfel s-a putut așeza temelia podului.
Berthon dându-și seama însă că această apă nu este o simplă apă de izvor, ci apă minerală, fără să comunice oficial nimănui, spre a se asigura de realitate, a rugat pe vestitul doctor chimist A. N. Bernath-Lendway-1836 1924 (colaborator apropiat al doctorului Carol Davila) să facă analiza cuvenită. Și într-adevăr, făcându-se analiza cantitativă a apei s-a dovedit ea este apă minerală feruginoasă, care poate fi întrebuințată cu succes la vindecarea unor boli. Drept urmare, de-abia acum, inginerul Berthon a prezentat un raport ministerului Lucrărilor Publice, arătând importanța descoperirii.
Ministerul, constatând cele de mai sus, a dat dispoziție Primăriei să pună cât mai neîntârziat folosirea acestor ape la dispoziția cetățenilor.
Drept urmare Primăria a numit o comisie de specialiști care s-a deplasat la fața locului să studieze posibilitatea folosirii apei, ajungând la concluzia că este necesar ca apa din cele câteva izvoare să fie captată într-un singur puț, cu o capacitate mare, din care să se distribuie publicului într-un mod sistematic, spre a nu-și pierde din calitățile ei naturale. Se cerea de asemenea să se facă un pavilion deasupra puțului ca apa să fie apărată de diferite intemperii.”2]
Autoritățile locale din acea vreme se mișcau mult mai bine decât cele de astăzi atunci când era vorba de interesul cetățenilor:
„Odată raportul fiind prezentat de comisie și aprobat de Primărie, executarea lucrărilor a fost dată tot în sarcina inginerului Berthon, deoarece el avea, priceperea, mașinile și toate mijloacele necesare spre a se putea duce la bun sfârșit lucrările cerute.
Din cauza vremii însă, toate lucrările n-au putut fi terminate decât în primăvara anului 1872. Atunci, la 20 mai, Consiliul comunal, după un serviciu divin, a pus la dispoziția cetățenilor folosirea acestor ape, anunțând că ele sunt superioare celor mai renumite ape feruginoase din străinătate. Primăria a hotărât ca medicii de sector să facă alternativ serviciu la fața locului, ceea ce n-a fost o măsură prea nimerită, fiindcă bolnavul consultat azi de un medic, peste cîteva zile de cură întâlnea un alt medic care nu-i cunoaștea boala și căruia din nou trebuia să-i povesteasca totul, fapt care îngreuia și nemulțumea pe cei veniți acolo.
Văzând această situație, doctorul C. Penescu […] s-a oferit Primăriei să facă el singur de serviciu, în mod gratuit, acordându-i-se numai o indemnizație de transport. Cererea fiind aprobată, dr. C. Penescu a fost singurul care a condus serviciul medical până Ia sfîrșitul stagiunii.
Apele care țâșneau din trei izvoare diferite, dar toate având aceeași calitate și compoziție după analizele făcute, au fost captate într-un singur puț numit «Fântâna Domnița Maria», în care se adunau 32 000 vedre de apă în 24 de ore, după calculul inginerului Berthon.
Apa adunată în «Fântâna Domnița Maria» era limpede și rece (temperatura obișnuită 10° C) era puțin coclită și acrișoară. Pusă în pahar, degaja mici bule de acid carbonic care se ridicau la suprafață. Cât timp nu venea în contact cu aerul era incoloră, în contact cu aerul, conținând peroxid roșu, paharele după oarecare folosire se înroșeau puțin pe fund, iar mai apoi și pe părțile laterale.
După analiza riguroasă făcută de dr. Bernarth-Lendway, în afară de toate celelalte substanțe, apele de la Văcărești aveau o cantitate mai mare de bicarbonat de fier decât cele din Occident, de la Spa, renumite și foarte căutate de oamenii bogați din Europa și din Țara noastră.”3]
Care erau caracteristicile apelor descoperite?
„AL. ȘAABNER-TUDURI arată că aceste izvoare au fost analizate de A. BERNAD în 1871 și găsite feruginoase. Apa de la Văcărești conținea 0,984 gr. bicarbonat de fier corespunzător la 0,309 gr. fier la litru, bicarbonat de calciu, de magneziu etc… Ele au fost studiate de dr. OBEDENARU și de C. PORUMBARU și au fost descries de C. DAVILA în 1872, de C. PENESCU în 1873 și de VĂLEANU în 1871-1873.
Aceste ape minerale veneau din două straturi suprapuse de nisip, separate printr-un strat argilos, chiar în aluviunile Dâmboviței, la nivele de 0,5–1 m. și 2–3 m. sub fundul albiei râului.
Fierul conținut în apa pânzei aquifere de sub apa Dâmboviței provine foarte probabil din descompunerea marcasitei, conținută în depozitele aluvionare din lunca Dâmboviței și formată probabil în mlaștinile ce au existat în timpul depunerii nisipurilor în lunca Dâmboviței, analog celor ce se găseau până acum câțiva ani în această luncă sub malurile dela Filaret pe locul Parcului Carol I.”4]
Cert este că în anul 1873:
„Bucureștii au o nouă distracțiune și o nouă senzație. Aproape de închisoarea Văcărești s-au descoprit niște izvoare feruginoase cărora le face o mare reclamă un medic: doctorul Penescu.
În scurt timp s-au instalat câteva barăci și un adăpost acoperit cu scânduri, s-a așternut nisip pe o distanță șoseluită și lumea a început să vie. Mai ales Duminicile și sărbătorile era lume multă, doamnele veneau să flirteze, tinerii tot la fel, dar moda era ca fiecare să poarte în mână o ceșculiță plină cu apă și să se plimbe, de colo până colo, căci așa era prescripția medicală.
Duminicile venea să cânte și o muzică militară, tramvaiele cu imperiala pline de lume se succedau, în frunte vagonul cu muzica și în urmă trei sau patru vagoane cu public. Până la ora 12 dimineața, petrecerea bucureștenilor era la Apele de la Văcărești.”5]
Și acum vreo 150 de ani bucureștenii se țineau de șotii:
„Bucureștii aveau pe atunci câteva specimene, câțiva «tipi» cum s-ar spune astăzi. […]
«Bărbucică» era altul. Acesta era un ramolit, slab de minte în toată viața, pe care bătrânețea îl clasificase drept un personagiu ridicol. Când au fost descoperite apele ferugionase de la Văcărești, glumeții i-au spus că dacă se va spăla cu apa aceasta se va întări ca fierul. Rezultatul a fost că barba lui Bărbucică s-a înroșit, pentru marea veselie a bucureștenilor.”6]
Cu ce ajungeau bucureștenii la această „minune”?
„Timp de vreo zece ani (1872-1882), omnibuzele au avut o destinație special, mai importantă decât gările și Șoseaua, luate la un loc.”7]
„Încă din primele zile, cei care locuiau în apropiere au venit pe jos, cei care stăteau mai departe au tocmit câte o trăsură, dar foarte repede a fost înființată o linie de omnibuz. Din când în când auzeai «fluieratul conductorului care, pe Piața Teatrului, își aduna cei 10 pasageri să-i ducă, în trapul încet al cailor, până la izvoarele de tămăduire… Plecarea avea loc din două în două ore». Mai apoi, s-a înființat stație de omnibuz și la Piața Sf. Gheorghe.
Călătoria cu omnibuzul cel galben până la «Apele minerale» era un calvar. Atunci, Calea Văcărești «era îngrozitor de prost pavată și călătorii erau zgâlțâiți puternic. Omnibuzul se înclina când spre dreapta, când spre stânga, sărind pe pietre, iar geamurile zdrăngăneau așa de tare, încât păreau gata să se spargă». În timpul călătoriei, pasagerii nu puteau vorbi nimic între ei, deoarece stăteau cu dinții încleștați, ținându-se de pereții cabinei (de aceea, în primii ani după 1900, când transportul public al Capitalei a renunțat la aceste vehicule, un cunoscut ziarist aprecia că «nimeni nu le regretă»).”7]
Descoperirea apelor minerale de la Văcărești nu a scăpat nici artiștilor vremii:
„Matei Millo, marele actor al secolului trecut, văzând trecerea de care se bucurau apele minerale de la Văcărești, a alcătuit o piesă de teatru, de fapt o revistă veselă, în care se debitau diferite cuplete în legătură cu anumite aspecte de la cura de apă, precum și evenimente politice și sociale la ordinea zilei.
Reprezentațiile s-au dat în sala Bossel, peste drum de Teatrul Național și cu toate că a avut succes și s-a bucurat de un număr mare de reprezentații, după spusele lui Constantin Bacalbașa a fost o piesă «slabă și jucată de câțiva actori adunați la întâmplare».”8]
Iar acest spectacol al lui Matei Millo a însemnat și o premieră în cultura românească:
„Revista românească s-a născut dintr-o sămânță de spirit încolțită pe o palmă de vis. Unele surse bibliografice fixează momentul fără echivoc, la 19 noiembrie 1872 — era într-o sâmbătă — când pe scena sălii Bőssel s-a reprezentat revista Apele de la Văcărești de Matei Millo, «O nouă piesă de ocaziune» — scria G. Dem. Teodorescu. Era, de fapt, o revistă «cu subiect», un fel de «comedie muzicală».”9]
Despre ce era vorba în primul spectacol de revistă românesc?
„Personajul principal al «comediei-vodevil» scrise de Matei Millo este un tânăr romantic și familist, Vrânceanu pe numele său. Tânăra lui soție Sofica, «fire zburdalnică», își părăsește căminul conjugal pentru o aventură cu un tânărul donjuan Mustăcică. În peregrinările lor pe la noile izvoare de ape minerale bucureștene, Sofica și Mustăcică sunt însoțiți de mătușa Zambila, care se tratează și ea la «izvorul nr. 3» din Văcărești cu celebrele «ape de întinerire»:
«Ah! Ce ape minunate
Apele din Văcărești
Lecuiesc multe păcate
Și ne-ajunsuri căsnicești!
Hai! Hai! La Văcărești
Sufletul să-ți răcorești
Și la ochișori drăcești
Inimioara să-ți pârlești!»
[…] Cu toate astea, ținta principală e sfârcuirea imoralității și a ridicolului, cel puțin întru cele ce s-au petrecut la izvorul de ape minerale, care au putut inspira pe autor. Se știe că între mulțimea de vizitatori din timpul stagiunii frumoase, mulți merg la sorgintea din Dobroteasa ca să se plimbe, ca să petreacă, ca să vadă lumea, și o mulțime de tineri și tinere ca să-și adreseze ochiade și surâsuri, ba, după câte s-afirma, s-au întâmplat și scandale, și imoralități. Astfel d-l Millo cântă în piesa sa:
Spun, că unu e un număr, care
Dă fior la însurați,
Număr patru, cursa mare
Sub deși arbori blestemați.
Spun, că unele neveste
P-acolo se rătăcesc.
Sigur că-i numai poveste,
Dar… bărbații se-ngrijesc.”10]
Nici antreprenorii vremii nu au neglijat apele descoperite.
„Este știut faptul că cele mai nevinovate băuturi răcoritoare și medicinale conduc, în final, tot la consumul de alcool (vezi rețeta Rum & Coca-Cola). Astfel, acum 140 de ani, la Fabrica Română de Băuturi Gazoase ce funcționa în strada Sf. Apostoli – afacerea industriașului Constantin Porumbaru –, apa de Văcărești, a cărei «eficacitate este atât de bine constatată», era îmbogățită cu bioxid de carbon (obținând un fel de sifon), apoi îmbuteliată, pentru a putea fi «întrebuințată la domiciliu […] și pentru băutul la masă cu vin». Acele sticle se expediau și «prin districte» (adică în provincie), unde era băută de domni ca șpriț, iar de doamne, sub formă de carcalete…
Atunci, faima apelor de la Văcărești ajunsese atât de mare, încât pentru cei care vizitau Bucureștii prima oară era de neconceput să nu meargă să le guste.”11]
Foto 1 – „Fabrica română de beuturi gazose Constantin Porumbaru”12]
Dar orice poveste frumoasă trebuie să aibă și un sfârșit.
„Povestea izvoarelor de la Bariera Dobroteasa s-a încheiat pe la 1882 («apele feruginoase au înțărcat», formula atunci o gazetă umoristică) – când, în timpul lucrărilor de regularizare a albiei Dâmboviței, sursa a fost astupată – însă locul în care unde Calea Văcărești intersectează râul poartă în continuare numele «Apele minerale» și, pe traseul pe care circulase, tremurând din toate balamalele, omnibuzul, a fost instalată, chiar în 1882-1883, una din primele linii de tramvai cu cai din oraș.
Ca și omnibuzul, tramvaiul făcea legătura cu Piața Sf. Gheorghe; vagoanele sale au circulat încă mulți ani pe această rută.”13]
Astfel s-a încheiat o filă uitată din povestea apelor minerale din România.
Bibliografie:
1] Ghica, Ion: Convorbiri economice, Edițiunea a treia, Editura Librăriei SOCECU & Comp., București, 1979, p. 572-573.
2] Potra, George: Din Bucureștii de ieri, vol. II., Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990, p. 267.
3] Ibidem, p. 268.
4] Crasu, V. & Manole, V.: Apele minerale din România. Ținutul Bucegi, Imprimeria Națională, București, 1941, p. 15.
5] Bacalbașa, Constantin: Bucureștii de altădată, vol. 1 (1871-1884), Biblioteca ziarului „Universul” Soc. Anonimă, București, 1927, p. 104.
6] Ibidem, p. 75.
7] Roșca, Dan: Di, di, di, murgule, di… Bucureștii trăsurilor, Editura Ars Docendi, București, 2016, p. 52.
8] Storin, Aurel: O vorbă despre teatrul de revistă, în „România literară”, București, Anul XXV., Nr. 15, 6 Mai 1992, p. 16.
9] Ibidem.
10] https://deieri-deazi.blogspot.com/2015/06/primii-pasi-ai-teatrului-de-revista-din.html
11] Roșca, Dan: Di, di, di…, p. 55-56.
13] Roșca, Dan: Di, di, di…, p. 56.
Foto copertă:
Recent Comments