Autori: Cristian CETĂȚEANU / Florin CETĂȚEANU

Cum era organizată alimentarea cu apă potabilă a Bucureștiului în sec. al XIX-lea?

„În țările române au existat deja în evul mediu apari, sacagii, vânzători de apă.

B.P. Hașdeu zice că cuvântul vodnic [de la slavonul „vod” = apă], apariul, sacagiul, vânzătorul de apă, trebuie să fi fost odată foarte poporan [popular – n.n.].”^1]

O vorbă românească, care aparține unui neamț, Eric Winterhalder, spunea:

„Dâmboviță, apă dulce

  Cin-te bea, nu se mai duce.”

Aceste versuri erau refrenul la cele patru strofe ale poeziei sale „Dâmbovița”, publicată în anul 1846 în volumul „Flori de scaeți culese pe malul Dâmboviței”.

În varianta din 1850, intitulată de astădată „Străinul în țara românească“, refrenul suna:

„Dâmboviță, apă dulce,

  Cine-o bea nu se mai duce,

  Și cumva de se va duce,

  Înapoi iar îl aduce.”

Dar, prin deceniul al 7-lea al sec. al XIX-lea, lucrurile nu mai stăteau așa, apa nu mai era chiar atât de „dulce”:

„Apa din București, în loc de a fi un vehicul pentru digestie, a devenit un purgativ din cele mai drastice, de aceea vedem Bucureșteanul că preferă astăzi basamacul și berea lui Opler. Dacă acel care bea apă din Dâmboviță nu se mai duce, este că își ia de tânăr domiciliul la grădina Belu.”^2]

Foto 1 – Dâmbovița la 1856 (de Ludwig Angerer)

„Dâmbovița necanalizată, îngustă, joasă, murdară, trecea tot mai jos de biserica Domnița Bălașa, însă albia ei era mai apropiată de strada Carol, apoi cotea la stânga în dosul liceului Sf. Sava și uda grădina din dos a institutului Bucholtzer. Acolo era și un vad de unde luau sacagii apă, iar noi elevii ne scăldam vara.”^3]

 

Foto 2 – Dâmbovița la 1869, acuarelă de Amedeo Preziosi (1816-1882)

Cine își mai amintește „…de gustul apei tulburi de gârlă, bătută cu piatră acră, spre a se limpezi; de infecția acestei ape scoasă cu donița din gârlă sau din vadul sacagiilor, de sub judecătoria și Vama Poștei de azi, vad sporit prin chiar isvoarele de cai și iepe; de strigătele franțuzite ale celor vreo mie sacagii de lux: „oo-oop de la Herăstrău! oo-oo-pă de Filaret!” a zece bani donița; de apa lor de pomană Sâmbăta”^4]?

„Fiindcă acum 50 de ani [în anul 1875 – n.n.], apa nefiind introdusă la domiciliu, era vândută de sacagii, fie că o aduceau abonaților pe prețul mediu de 50 de bani sacaua, fie că o vindeau pe străzi, strigându-și marfa, la fel cu toți ceilalți negustori ambulanți.

Ori pe ce stradă locuiai, auzeai sacagii strigând:

– Apă! Apă! Haap!…

Mai era și obiceiul – o reminescență a păgânismului – ca urmașii unui mort să dea apă de pomană. Aceștia plăteau apa din saca și obligau pe sacagiu să o împartă gratuit la lume. Și atunci sacagiul pornea pe străzi strigând:

– De pomană! Apă! Apă! Aaap!”^5]

Foto 3 – Pompa de apă din str. Antim; împrejur sacagii și neguțători ambulanți, 1910

*

*    *

„Cu cîțiva ani mai înainte de începerea Războiului de independență, sau mai precis în 1871, s-a zvonit în lumea bucureșteană că în apropiere de Calea Văcărești, str. Lânăriei și a fabricii Lemaitre, nu departe de malul Dîmboviței, s-au descoperit niște izvoare de ape minerale feruginoase alinătoare a multor boli.”^6]

„În vremea aceea trăia în București, un bătrân cam ramolit și căzut în senilitate, numit Bărbucică. Glumeții l-au convins că, dacă își va muia de trei ori în fiecare dimineață barba în izvorul de la Văcărești, va întineri. Așa a și făcut. Însă fiind feruginoasă i-a roșit barba. Și astfel Bărbucică a umblat cîtăva vreme cu barba roșie, dar de loc întinerit”.^7]

Tot Constantin Bacalbașa (1856-1935), în amintirile sale despre apele minerale de la Văcărești, ne spune că: „mai ales Duminicile și sărbătorile era lume multă, doamnele veneau să flirteze, tinerii tot la fel, dar moda era ca fiecare să poarte în mână o ceșculiță plină cu apă și să se plimbe, de colo până colo, căci așa era prescripția medicală”^8].

Referitor la faptele care se petreceau în boscheții apelor feruginoase de la Văcărești, George Topârceanu, dacă s-ar fi născut cu vreo 30 de ani mai devreme, ar fi scris memorabilele versuri:

„(Am văzut aci-ntr-o noapte

Niște fapte

Care m-au scandalizat!)”

într-o poezie legată de acele ape, și nu în „Vara la țară”.

„Matei Millo a „mirosit” succesul unui spectacol având în centrul acțiunii sale „apele de la Văcărești”. Atras de subiectul „gras” al unor al unor aventuri amoroase petrecute aievea, Matei Millo s-a decis către sfârșitul verii să scrie textul și cupletele „Apelor”, pe care le-a subintitulat „comedie vodevilă”, fără să știe că, prin structura și forma dramatică a lucrării, de fapt scrisese prima revistă românească…

Un nou gen de teatru apăruse la rampă!…”^9]

„ACT DE NAȘTERE

Numele și prenumele:  „Apele de la Văcărești”.

Sexul:  Revistă.

Fiică bună a lui Matei Millo, părintele teatrului românesc.

Născută:  în anul 1872, luna noiembrie, ziua 19.

Orașul:  București.

Strada:  Victoriei, în sala Bossel, acolo unde s-au mai născut și alți „copii năzdrăvani” din literatura noastră dramatică.”^10]

„Ah! Ce ape minunate

  Apele din Văcărești

  Lecuiesc multe păcate

  Și ne-ajunsuri căsnicești!

  Hai! Hai! La Văcărești

  Sufletul să-ți răcorești

  Și la ochișori drăcești

  Inimioara să-ți pârlești!”

Matei Millo – Apele de la Văcărești

„Miercuri 25 Aprilie a avut loc întâia reprezentație a piesei D-lui Millo intitulată Apele de la Văcărești, în prezența unui public foarte numeros. Această serată teatrală a fost una din cele mai plăcute, care a lăsat impresium vii asupra publicului nostru. Ceea ce a făcut succesul acestei reviste umoristice, atât aici cât și în București, este că e foarte comică, cupletele sunt pline de spirit și e jucată cu o perfecțiune rară de însuși autorul. D. Millo a promis a o mai da pentru ziua de 2 Mai, cu adăugire: Legea Timbrului. Sperăm că onor nostru public va asista și la această reprezentație.”^11]

„Povestea izvoarelor de la Văcărești s-a încheiat pe la 1882 („apele feruginoase de la Văcărești au înțărcat”, formula atunci o gazetă umoristică [Ciulinul]) – atunci când, în timpul lucrărilor de regularizare a albiei Dâmboviței, sursa a fost astupată.”

 

Legendă:

1]   dr. Felix, Iacob: Din „Istoria igienei”, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, București, 1905, pag. 131.

2]   Ghica, Ion: Convorbiri economice, vol. 2, Institutul de Arte Grafice și Editura Minerva, București, 1914, pag. 113.

3]   Bacalbașa, Constantin: Bucureștii de altă dată (1871-1884), vol. 1, ed. II, Editura Ziarului Universul SA, București, 1935, pag. 7-8.

4]   F. T.: Urbanism și cult național, Ed. proprie, București, 1930, pag. 64-65.

5]   Bacalbașa, Constantin: Bucureștii de altă dată (1871-1884), vol. 1, ed. II, Editura Ziarului Universul SA, București, 1935, pag. 55-56.

6]   Potra, George: Din Bucureștii de ieri, vol. 2, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990, pag. 267.

7]   Bacalbașa, Constantin: Bucureștii de altădată, vol. 1, ed. II, Editura Ziarului Universul, București, 1935, pag. 117.

8]   Ibidem

9]   Dinescu, Nicolae: Revista de altădată, Editura Meridiane, București, 1973, pag. 69.

10] Ibidem, pag. 69-70.

11] Curierul de Iași, Anul VI., Vineri 27 Aprilie 1873, Nr. 48, pag. 2.

 

Surse fotografii:

Foto copertă – https://viabucuresti.ro/sacagii-salepgii-limonagii/

Foto 1 – https://viabucuresti.ro/dambovita-de-altadata-1/

Foto 2 – https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Fișier:Preziosi_-_Dâmboviţa_la_Bucureşti,_1868.jpg

Foto 3 – Potra, George: Din Bucureștii de ieri, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990