Autori: Cristian CETĂȚEANU / Florin CETĂȚEANU

Dintr-o postare a Domnului George Butunoiu am aflat că s-a deschis, cu câteva zile în urmă, pe strada Leon Vodă din București, un restaurant cu specific găgăuz – „Conacul găgăuz”.

Imediat ce am citit articolul ne-am propus să ne ducem să luăm prânzul la acest local. Motivele erau două.

În primul rând, strada Leon Vodă se află în apropierea casei noastre și ea poartă amprenta unor întâmplări sângeroase din istoria Țării Românești.

În al doilea rând, doream să vedem cu ce meniu specific găgăuz ne întâmpină „stăpânii” localului, fiindcă ne-am mai întâlnit de vreo două-trei ori la Chișinău cu bucătăria găgăuză și nu putem spune că ne-a părut rău.

Dar să le luăm pe rând.

În zona actualei străzi Leon vodă s-au confruntat oștile domnitorului Țării Românești, Leon vodă, și cele ale lui Matei aga (viitorul Matei Basarab), care venea din Transilvania și încerca să preia domnia. Leon vodă a înfrânt armatele dușmane și s-a mai menținut la domnie timp de aproape un an. Strada care s-a ridicat peste vreo sută de ani pe locul bătăliei poartă (de atunci și până în zilele noastre) numele învingătorului.

„Lupta a avut loc, la 2 septembrie 1631, în marginea Bucureștilor, „deasupra viilor, din jos de mănăstirea lui Mihai-vodă”, asa cum ne arată cronica. „Perit-au mulți oameni de tot felul – citim mai departe – prins-au și pre Preda Brîncoveanul, nepot lui Matei aga, și pre Radul logofătul de Desa și și-au răscumpărat viața cu bani de la Leon-vodă; tăiat-au și pre Adam banul acolo în tabără – aceasta fusese așezată «din jos de mănăstirea lui Pană vistiariul – adică de mănăstirea Sf. Ecaterina – lîngă drumul Giurgiului» – și pe Preda Floricoiul din Greci și au înțepat pre Nușa armașul și au trimis la împărăție 40 de unguri”. „Făcut-au Leon-vodă – continuă cronica – și o movilă mare lângă drum”; ea acoperea trupurile celor căzuți; peste movilă, care azi nu se mai deosebește însă de terenul înconjurător, a așezat o cruce de piatră, care se păstrează încă în curtea bisericii Slobozia; inscripția ei povestește biruința repurtată asupra „pribegilor”: „și cîți au căzut în război zac supt această movilă”.” (Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri și pînă astăzi – Constantin C. Giurescu, Editura pentru literature, București, 1966 – pag. 70)

Ce vă rugăm să rețineți este faptul că, în perioada medievală (așa cum vă menționam și aici), viile ajungeau până aproape în centrul actualului București.

Aceasta este istoria numelui străzii pe care se găsește „Conacul găgăuz”. OK, dar cine/ce sunt găgăuzii ?

Conform altora mai deștepți decât noi, se pare că acești găgăuzi se trag din turcii oguzi. Numele vine din turcescul Gök-Oğuz, care înseamnă „poporul albastru” (de unde și culoarea unui fost drapel găgăuz). Găgăuzii s-au stabilit în Dobrogea și în partea de sud a Basarabiei în sec. XI-XIII. În sec. XIII au avut chiar o formațiune statală în zona Mangalia – Kavarna (Bulgaria).  Acum, Găgăuzia este o structură teritorial-administrativă în sud-vestul Republicii Moldova.

Steagul găgăuz

Lupul de pe steag îl regăsim și în sigla „Conacului găgăuz”. Nu trebuie să vă impacientați fiindcă pe sigla localului scrie „Conacul gagauz”, adică cu „a” în loc de „ă”. Așa se scrie și se pronunță în această limbă turcică. Iar la plural (adică găgăuzi) se scrie gagauzlar. Cuvântul conác are tot rădăcini turcice: konak – loc de popas pentru călători.

Acum, că am stabilit de unde vine numele localului, să vedem ce ne oferă.

Din stradă se intră într-o curte în care sunt așezate vreo 7 mese. Apoi din curte se intră într-o clădire de la sfârșitul sec. al XIX-lea, începutul sec. XX, dar care nu este încă amenajată pentru a putea fi serviți clienți în interiorul ei. Așa că deocamdată nu sunt disponibile decât mesele din curte.

Încă de la intrare am fost luați în primire de tânăr moldovean din Republică, care ne-a adus apoi listele de bucate și a început să ne povestească despre diferitele mâncăruri găgăuze. În timp de ne povestea, am răsfoit lista nu foarte voluminoasă cu mâncăruri, ceea ce, în concepția noastră, este foarte bine !

Dacă un local are sute de feluri de mâncare, considerăm că aproape toate vor fi proaste sau acceptabile. Preferăm localurile care au câteva feluri de mâncare, dar pentru care bucătarii (în marea majoritate a cazurilor) sunt maeștri. De asemenea, evităm să călcăm în localurile care, atunci când își fac reclamă pe diverse site-uri, afișează cu nonșalanță pe masă binecunoscutele și aproape omniprezentele pahare „copită de măgar”. Numele vine de la forma paharului, care seamănă cu o copită a pașnicului animal amintit anterior. Dar aceste pahare sunt bune tot numai pentru adăpatul măgarilor – în cazul în care (și vă asigurăm că nu) le încape botul în ele. În acest obiect, orice vin își pierde calitățile și se transformă într-o poșircă numai bună să o bea managerul localului respectiv. Dar ele sunt folosite la noi fiindcă se spală ușor și se sparg mai greu decât un pahar conceput special pentru vin.

Am terminat divagația și revenim la găgăuzi. Am ales mâncăruri care aveau termenul găgăuz în nume. Am începu cu o „șurpa ca la găgăuzi”, adică un fel de supă în care înotau morcovi, ardei grași și o bucată de carne de miel. Ne-a plăcut, iar carnea de miel a fost excepțională.

Am continuat cu „kaurma – din inima Găgăuziei”. Un fel tot pe bază de carne de miel, cu mămăligă și brânză. Bucătarii sunt din Găgăuzia și vorbesc rusește, așa că nu știm ce îi fac, cum o descântă, dar carnea de miel este aici cât se poate de fragedă și de gustoasă. Am încheiat cu „künefe”, un desert cald care este o combinație între un cataif și o umplutură cu cașcaval (?). Peste care era pusă înghețată. Chiar ne-a plăcut !

În cazul în care veți studia lista de bucate și veți vedea, de exemplu, „platou de porc”, să nu credeți că este o adaptare a meniului turcesc pentru plaiurile noastre mioritice (mioritice, adică de la oi ? Nu, ar trebui să fie de fapt porcine, fiindcă un procent destul de însemnat din băștinașii noștri ingurgitează cantități semnificative de ceafă – și nu numai – a acestui animal considerat spurcat de către mahomedani). Ei bine, nu ! Găgăuzii, neam turcic, au fost creștinați încă de când s-au așezat pe meleagurile europene de către bizantini. Așa că nu au nici o problemă cu porcul !

Probleme am avut noi, cu alegerea vinului (dar de fapt nu am avut). Speram să găsim vinuri din Republică și, în special, din zona găgăuză. Dar nu erau decât vinuri de la Licorna – Serafim. Ne-a părut rău de vinurile găgăuze dar ne-am bucurat de Serafim – cu toate că nu aveau Fetească neagră (soi care, cât de cât, prin extensie, l-am fi putut identifica cu zona în care se află Găgăuzia). În listă nu erau decât Cabernet sauvignon (pe care l-am exclus din start, chiar nu are legătură cu Moldova) și  Merlot (aceeași problemă, dar s-ar fi asociat bine cu carnea de berbec). Cum afară erau peste 30 grade Celsius, am luat un Sauvignon blanc. Știam că nu se asociază de nici o culoare cu felul doi comandat, dar pe căldura de afară ne-a ținut o bună tovărășie, așa frapat cum era, până când ne-a fost adusă „șurpaua”.

Am urmărit cu interes modul în care a fost desfăcută sticla cu vin de către tânărul chelner moldovean (de altfel, cât se poate de binevoitor). A tăiat capișonul protector chiar sub buza sticlei (adică acolo unde există, la unele vinuri, acea bandă de care se trage pentru a îndepărta porțiunea de capișon care acoperă dopul), – o bilă neagră – a scos dopul, l-a mirosit – o bilă albă – apoi l-a băgat în buzunar – iarăși o bilă neagră – și a turnat vinul în pahare. Apoi, la solicitarea noastră, a adus o frapieră cu gheață.

Un alt punct în minus a constat în faptul că felul principal a fost adus la masă înainte să terminăm de mâncat șurpaua. Totuși, aproape terminasem supa/ciorba din farfurie.

Ca să fim în ton cu specificul localului, la finalul mesei am fi băut o cafea turcească și un divin, (pentru necunoscători, divinul este „coniacul” moldovenesc) dar din păcate nu aveau nici una, nici alta. Managerul localului, un tânăr domn simpatic, cu care am și schimbat câteva impresii, ne-a asigurat că în curând vor apărea și vinurile moldovenești, și divinul. Numai cafeaua turcească nu-și va găsi locul.

În lipsă de altceva, am comandat câte un ristretto (care, în mod normal, ar trebui să aibă aprox. 15 – 20 ml). Dar, atunci când ne-a fost adus, cantitatea de lichid din ceșcuță era mare chiar pentru un espresso (care trebuie să aibă 25 ml). La întrebarea noastră, chelnerul ne-a răspuns că pentru un espresso umple cam 80% din ceșcuță (ceea ce înseamnă aprox. 50 ml). Oricum, cu aceaste cantități supradimensionate de apă (care, după părerea noastră, strică gustul cafelei) ne-am obișnuit în localurile bucureștene. Atunci când cerem un ristretto primim o cantitate de lichid ca pentru un espresso, deși întotdeauna spunem să ne aducă cea mai mică cafea pe care o pot face. Dacă cerem espresso, primim ceșcuța plină, adică un fel de lungo. Se pare că în România stăm mult mai prost în materie de cultură a cafelei decât în cazul vinului.

Dar să trecem peste acestea, fiindcă a urmat o surpriză plăcută: chelnerul a revenit cu 2 ceșcuțe noi, în care era aproape ce trebuia să fie (un pic mai mult, totuși). Și, fiindcă apucasem să gustăm din primele cafele, diferența dintre cele cu apă mai multă și cele cu apă mai puțină s-a simțit imediat (în defavoarea primelor, desigur) !

Una peste alta, un prânz reușit ! Cred că am petrecut vreo trei ore acolo, ore care au zburat fără să le simțim. Acum, așteptăm să apară și vinurile + divinurile care trebuie, pentru a ne întoarce la „Conac”.