„… cu siguranță, noi nu avem niciun fel de mâncare, putem și nota asta, cu care să spunem că e românesc”
Autori: Cristian CETĂȚEANU / Florin CETĂȚEANU
Atenție!!! Textul de mai jos este un pamflet!
Navigând zilele trecute pe facebook, am dat din întâmplare (nu în bula noastră) peste o postare în care se afirma că „nu avem nicio mâncare original românească, toate sunt împrumutate”. De la această postare am fost direcționați pe youtube, pe canalul unui nemisogin vlogger, vașnic apărător al drepturilor femeilor cu vergeturi și celulită; în cele ce urmează îl vom numi Gazetarul Binevoitor – pe scurt: GB.
La adresa youtube la care am ajuns se afla un interviu (de aproape două ore) cu un personaj în mâinile căruia se află, printre altele, și supravegherea gastronomiei autohtone (mai bine spus a activității din localuri, restaurante – cu alte cuvinte, din HORECA).
Pe respectivul potentat, numit politic în postul său (după cum și afirmă acesta în interviu), îl vom numi Hotărâtul Cunoscător – adică HC. L-am denumit Hotărâtul Cunoscător fiindcă știe, fără putință de tăgadă, tot ce ține de gastronomia românească.
Nu am fi scris despre interviu dacă acesta nu ar fi fost văzut de aproximativ 40.000 de persoane. Am considerat că afirmațiilor care s-au făcut (mai ales afirmațiilor făcute de un reprezentant al statului) le trebuia dat un răspuns – nu de alta, dar zecile de mii de urmăritori ai canalului respectiv vor rămâne cu ideile fanteziste ale unor personaje care își dau cu părerea, considerându-se atotcunoscătoare, despre chestii cu care nici măcar paralele nu sunt (fiindcă dreptele paralele tot se întâlnesc undeva, și anume la infinit – vezi Teorema lui Bézout).
Oricum, nu credem că vreunul dintre admiratorii lui GB vor citi acest text.
Dar să dăm drumul la bandă (mă rog, la transcriere). Menționăm faptul că acolo unde sunt puse câte trei puncte în textul interviului nu înseamnă că am sărit peste ceva, ci erau momente de gândire profundă ale vorbitorului. De asemenea, din interviu nu am selectat decât câteva pasaje.
La început, am crezut că Hotărâtul Cunoscător (HC) este un adept al teoriei conspirației.
HC: „… se vorbește în continuare despre dorința de a avea produse și servicii românești de calitate și de a atrage atenția unora dintre operatorii economici de pe piață că suntem încă o națiune suverană”.
Desigur, „se știe” că oculta mondială vrea să ne transforme într-o colonie și că de-abia așteaptă să ne fure tunelurile dacice, pe care vrea să le ascundă în lada de la Vatican în care se află și înscrisurile cu adevărul despre limba dacilor – cea care a stat la baza limbii latine. Așa că ne așteptam să urmărim discursul unui adevărat dacopat – daco-românii über alles.
Dar, stupoare! După vreo 20 de minute de interviu, nu ne-a venit să credem ce ne-au auzit urechile:
GB: „Mulți români cred că mămăliga e neaoșă, de aici.”
HC: „Noi n-avem nimic… spunea asta un administrator. Eu am avut restaurantul meu vreo 20 de ani, așa că știu ce înseamnă bucătăria și din spatele ușilor închise, dar, cu siguranță, noi nu avem niciun fel de mâncare, putem și nota asta, cu care să spunem că e românesc. Sarmala [sic!], nu-i a noastră, ciorba, e a sârbilor, cele mai multe mâncăruri ale noastre aparent românești sunt împrumutate. Noi nu știu dacă avem, în afară de usturoi, și care-l mâncăm noi cu toate că îl au și … noi îl mâncăm mai mult cred că… decât ceilalți. Slănina e a porcului, nu a noastră.”
GB: „Varza à la Cluj, măcar poate aia.”
HC: „Varza à la Cluj în sensul… daa…”
GB: „Că varză făcută ca la Cluj.”
Pentru domnul GB, care este convins că mămăliga nu este „neaoșă, de aici”, îi dăm un citat din Dan Alexe („este scriitor, cineast, jurnalist și traducător. A realizat filme documentare în Cecenia, Afganistan, Pakistan, Kosovo şi Asia Centrală. În România, a făcut parte ‒ împreună cu Dan Petrescu, Luca Pițu, Alexandru Călinescu, Sorin Antohi, Liviu Antonesei ‒ din așa-numitul „grup de la Iași“, care în anii ’80 a căutat să facă o opoziție culturală structurată regimului comunist. A părăsit România în 1988, în momentul publicării în revista Agora de la Washington a piesei sale de teatru Rămăieni, despre ravagiile protocronismului, în care anticipa curentul „dacopat“)1]:
„Dacă există un cuvânt în limba română care descinde în linie dreaptă din cea mai adâncă antichitate, acela e: mămăligă !… Lingviștii noștri au fost întotdeauna timorați și rușinați de mămăligă, parcă neîndrăznind să o ia in serios.
…
În realitate, mămăligă provine din noaptea timpurilor, pentru că e singurul termen neaoș format prin procedeul reduplicării [mə(l)-məl-] și pentru că rădăcina * məl– (sau *mal-, prezentă și în mălai) este la rândul ei una din cele mai arhaice, întâlnită în toată aria occidentală a limbilor indo-europene.
…
Iată așadar că mămăligă, terciul din mălai de cereale (în timpurile recente din porumbul adus din America, însă în trecut din orice fel de făină și mălai) se arată a fi ajuns la noi din cea mai veche antichitate, alături de numele produsului măcinării: mălai. Formal, transparența acestor termeni este totală și putem presupune că au trecut în latina dunăreană și în româna de azi total neschimbați, probabil din limba dacilor.”2]
Și acum, un răspuns mai amplu pentru domnul HC, dintr-un interviu pe care Cosmin Dragomir l-a acordat reputatului Restograf3]:
„Cosmin este specializat în gastronomie, istoric și antropolog amator. A fondat gastroart.ro – prima revistă online dedicată cercetării istoriei gastronomiei românești, dar și editura GastroArt specializată în valorificarea patrimoniului gastronomic. Este unul din inițiatorii Zilei Națională a Gastronomiei și Vinului Românesc (instituită prin lege) și a publicat volumul Curatorul de Zacuscă și alte povestiri gastronomice românești, o antologie de texte, studii, editoriale, interviuri despre istoria culinară autohtonă. În prezent, scrie o istorie a dulciurilor în România și o Enciclopedie Universală a Sarmalelor.”
„Apropo de povestea asta cu mămăliga: domnule, stai un pic, că nu se făcea mămăligă din porumb.
Termenul de mămăligă este mult mai vechi și se referea la terciuri din spărtură de cereale. Se făcea mămăligă din mei. Ulterior, am înlocuit meiul cu porumbul, care nu era neapărat mai spornic, dar era mult mai gustos.”
„Sunt sarmalele românești sau și aici e un mit?
Sarmalele sunt ȘI românești. Pentru că nu există un singur tip de sarma sau un singur fel de ciorbă. Mâncărurile se adaptează, în funcție de zonă. Rezultatul final e diferit. Zămuri fac și alții, dar acel tip de zeamă se face doar în acel loc. Pâinea dospită nu a fost inventată de francez, dar nimeni nu contestă faptul că bagheta este franțuzească. Ce înseamnă asta? Înseamnă că un anumit tip de pâine dospită este baghetă franțuzească, pentru că se face într-un anumit fel. Un anumit tip de ciorbă este românească pentru că se face într-un anumit fel de mult timp, de generații întregi. Atunci putem considera că e românească.
Cea mai veche rețetă de sarma identificată de mine datează din anul 874 î.Hr. O scriere cuneiformă este expusă într-un muzeu din Armenia. E vorba de o frunză de viță cu o tocătură făcută din ciuperci, carne cu orez, găină și o brânză specială, care se împletește. Sarmaua înseamnă să învelești o tocătură, o măcinătură într-un înveliș vegetal, să le gătești împreună și să le consumi așa.
Cam peste tot în Orient și în nordul Africii, sarmalele se fac în frunză de viță, nu în frunze de varză. Varza este o legumă nordică. Există un studiu făcut între 2011-2014 în Turcia, Balcani, plus România, în care au fost identificate peste 70 de frunze diferite folosite la prepararea sarmalelor. Se fac, bunăoară, sarmale din ștevie în frunză de leuștean. Se fac sarmale în frunză de zmeură, în frunză de tei, în frunză de hrean.”
Și, apropo de ce spune domnul Cunoscător. Pe românește se spune „sarmaua”, nu „sarmala”! Patriotismul îl dovedești, în primul rând, cunoscând și vorbind corect limba țării în care te-ai născut. Iar înainte de a vorbi despre un subiect, este bine să citești câte ceva despre el.
Dar, în interviu, am fost atenționați de către Cunoscător:
HC: „Citeam, nu știu, în copilărie… Nu mă dau acum mare cititor pentru că nu mai am nici timp, nici chef…”
În ceea ce privește usturoiul, acesta nu este mâncare – preparat alimentar!
Poate este vorba despre mujdei? Dar „Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase”.
Îl cităm din nou pe domnul Cunoscător:
HC: „Oh… eu cred că este o poveste similară cu cea a zarurilor. Spuneau latinii: domne’… am aruncat zarurile. Cred că ține… soarta se joacă cu zarurile destul de des. Nu știu dacă o să pic pe șase-șase.”
Iar ceva mai tărziu, afirmă:
HC: „Și, ne întoarcem la zaruri: deci, cumva, suntem urmăriți de zarurile noastre de barbut tradițional românesc.”
Deci nu avem „niciun fel de mâncare, putem și nota asta, cu care să spunem că e românesc”, în schimb avem „zarurile noastre de barbut tradițional românesc”.
Apără-mă Doamne de prieteni, că de dușmani mă apăr și singur!
Oare n-ar fi mai bine ca, în loc de frunză, pe post de brand turistic al României, să punem „zarurile noastre de barbut tradițional românesc”?
Care barbut, totuși, nu este românesc.
„El ne vine din turcă, unde e tot barbut, iar în turcă vine cel mai probabil… din venețiană!
Asta e cel puțin teoria lingviștilor turci.
…
Or, mercenarii venețieni sunt cei care, conform lingviștilor turci, au lăsat otomanilor acest joc de zaruri, numit barbut de la început, deoarece coifurile lor erau numite astfel, coifuri venețiene de tip barbuta.
…
Pentru ce însă numele coifului, barbuta, a ajuns să desemneze jocul de zaruri al soldaților? Zarurile se amestecau oare într-un coif?”4]
Îi dăm din nou cuvântul domnului Cunoscător (ale cărui vorbe ne aduc aminte de celebra filozofare postdecembristă a unui alt exponent politic, dar de data aceasta ceaușist – Tudor Postelnicu):
HC: „Nu e vorba de răspuns sau nu, că nu, aș fi dobitoc să spun ceva ce nu știu în primul rând.”
Drept încheiere vom folosi un citat din Radu Anton Roman (oare domnii GB și HC au auzit acest nume?!?), din prefața cărții sale Bucate, vinuri și obiceiuri românești.
Dar, mai întâi:
„… lucrarea Bucate, vinuri și obiceiuri românești este urmarea unei viziuni a etnoculinarului românesc, pe care vestitul scriitor și om de televiziune, Radu Anton Roman a avut-o umblând într-o vară prin satele prăfuite ale patriei. Scrierea a coincis cu o largă cercetare documentară care a hrănit bogat și suculent și emisiunea de televiziune și a mângâiat timp de șapte ani, duminică de duminică pe românii nostalgici, și pe cei curioși, și pe cei rafinați, dar, și pe cei ce se uitau în jur să găsească o formulă identitară cu care să se împace mai ușor. Făcând atâta de mult timp asta, în felul lui conștiincios, vesel și dezinvolt, Radu Anton Roman a umplut, cu statura sa imensă, acea „secțiune a patrimoniului cultural național imaterial” pe care o vedea la baza existenței poprului român, puternic legat de pământul lui. – (Ion Bănșoiu)”5]
Și acum, citatul:
„Așa că, mi-am zis, de ce să nu pun o vorbă bună (mai dulce sau mai sărată) pentru, vai, găurita și peticita cratiță tricoloră?
…
M-a provocat la toate astea și o vedetuță de televiziune, un așa-zis expert gastronomic cu caș la gură și la fudulii, care a declarat, senin și în auzul națiunii, că nu există bucătărie românească!
Televiziunea, mi-am spus, naște prostie pentru că promovează prostie.”6]
Bibliografie:
1] https://humanitas.ro/autori/dan-alexe
4] https://cabalinkabul.com/2021/01/23/ce-este-barbutul-si-de-unde-vine-el/
5] https://carturesti.ro/carte/bucate-vinuri-si-obiceiuri-romanesti-toate-retetele-231486?p=2
6] Radu Anton Roman – Bucate, vinuri și obiceiuri românești – București, Editura PAIDEIA, 1998 – pag. 7
Sursă fotografie copertă: Maria Cristea Șoimu – Marea carte de bucate românești – Editura Paralela 45, Pitești, 2019 – detaliu copertă
Recent Comments