Despre șprițuri, macmahoáne și mișmáșuri

 Autori: Cristian CETĂȚEANU / Florin CETĂȚEANU

S-au scris zeci de pagini despre șpriț. Lucrările provin atât din mediul academic (de ex. Rodica Zafiu – prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București – „Șpriț și Spritz” – în „Dilema veche”  nr. 536, 22-28 mai 2014), cât și de pe pagini web care au mai mult sau mai puțin legătură cu lumea vinului.

Despre primele menționări ale amestecului vinului cu apa minerală în Țările Române se poate citi în articolul lui George Mitea „DESPRE ȘPRIȚ, FĂRĂ PERDEA: Apă cu bule din Brașov pentru vinul acru din Muntenia”.

În articolul ce urmează am încercat să vedem cum a evoluat numele acestei licori în România, în perioada ante și interbelică. Așa că ne-am dus la direct la surse din acea perioadă (2 dicționare de referință) și am căutat cuvântul „șpriț”:

șpriț n. vin amestecat cu apă gazoasă sau minerală. [Nemț. SCHPRITZ: termen introdus de chelnerii austriaci].” („Dicționar universal al limbei române” – Lazăr Șăineanu – Craiova, Editura Scrisului Românesc, 1929, pag. 610)

șpriț n., pl. urĭ (germ. spritzer, a. Î.). Mișmaș, vin amestecat cu apă gazoasă orĭ minerală. Pahar din acest vin: a bea un șpriț.” („Dicționaru limbii româneşti: (Etimologii, înțelesuri, exemple, citațiuni, arhaizme, neologizme, provincializme)” – August Scriban – Iași, Institutul de Arte Grafice „Presa Bună”, 1939, pag. 1287)

O menționare a șprițului o găsim la George Ranetti, în pastila „Lasă că aranjez eu”:

„- Vax ! Nu-mi datorezi nici măcar un mersi… Singura plăcere ce poți să-mi faci e să vii colea la Gambrinus să-ți ofer un mic șpriț de plecare…” („Furnica, 03, nr. 147, iulie 1907” – București, Stabilimentul Grafic și Fabrica de Cartonage Albert Baer, 1907, pag. 2).

Dar în explicarea cuvântului „șpriț” din „Dicționaru…” lui Scriban am găsit și termenul de mișmaș. Așa că am căutat, în aceleași dicționare, explicația cuvântului „mișmaș”:

mișmaș n. vin amestecat cu gazoasă sau cu ape minerale: mastică, pelin, mișmaș CAR. [Nemț. MISCHMASCH, amestec, termen introdus de chelnerii austriaci].” („Dicționar universal al limbei române” – Lazăr Șăineanu – Craiova, Editura Scrisului Românesc, 1929, pag. 403)

mișmáș n., pl. urĭ (germ. mischmasch). Spriț.” („Dicționaru limbii româneşti: (Etimologii, înțelesuri, exemple, citațiuni, arhaizme, neologizme, provincializme)” – August Scriban – Iași, Institutul de Arte Grafice „Presa Bună”, 1939, pag. 816)

Practic, aceeași Mărie, dar cu altă pălărie. Dar acest termen era folosit deja de Caragiale în anul 1907 în schița „Monopol”:

„Dugheana era plină de amici, toți funcționari publici și profesiuni liberale. Așteaptă aci demult să se oprească potopul, și, ca să le pară timpul mai scurt, iau aperitive, țuică, mastică, pelin, mișmaș și gustă mezeluri, salam, ghiudem, cașcaval, masline…”

Iar Păstorel Teodoreanu a definit (în „Bilete de papagal” – an I, nr. 66, 1928) mișmașul ca: „Mișmașul: o mezalianță”

Deci am găsit două sinomime pentru vinul amestecat cu apă gazoasă. Dar oare numai acestea două or fi ? Am luat „Dicționarul de sinonime al limbii române” – Luiza Seche, Marin Seche, Editura Academiei RSR, 1982 și am căutat iarăși cuvântul „șpriț”.

ȘPRIȚ s. (înv.) macmahon, (fam. rar) mișmaș. (A bea un ~.)”

Observăm că a apărut un nou sinonim pentru șpriț, și anume „macmahon”. Așa că ne-am dus la „Dicționarul limbii romîne literare contemporane” – Dimitrie Macrea, Emil Petrovici (coordonatori), București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1955-1957:

MACMAHÓN s. n. (Învechit) Băutură răcoritoare, făcută din vin amestecat cu apă gazoasă; șpriț. S-a făcut roșie ca sfecla și a băut un macmahón pe nerăsuflate. CARAGIALE, O. II 171.”

De asemenea, am găsit:

MACMAHÓN, macmahoáne, s.n. (Înv.) Șpriț1. – Din n. pr. Mac Mahon.” („Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a” – Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” – București, Editura Univers Enciclopedic, 1998).

De ce mișmașul băut pe timp de vară purta și numele lui Marie Edme Patrice Maurice de Mac-Mahon, președinte al celei de a Treia Republici Franceze între 1875 și 1879, nu am găsit în cărțile studiate. Oare o fi fost și acesta un împătimit al șprițului ? Nu putem ști.

În schimb, la 1900, Caragiale ne spunea în „Situațiunea”:

„- Nu pot, monșer, pentru ca să stau când face… Mă plimb așa de colo până colo; mai beau o bere, un macmahón, un șvarț, mai vorbesc cu un prieten… trece vremea; și când mă întorc, gata…”

De asemenea, Nae D. Țăranu, în „Ghiță Droagă”, spunea (de fapt scria):

„Să bem, frate Droagă ! – Băete !… Două macmahoáne roșii și cu sifon d’asupra. Bagă de seamă să nu pui din borcanul rămas de aseară, că te ia mama dracului !” („Furnica, 01, nr. 025, februarie 1905” – Bucureşti, Tipografia „Universitară” A. G. Brătănescu, 1905, pag. 7).

De asemenea, sub pseodonimul de contele de Tekyrghiol, George Ranetti (?), în „Vorbim… vorbim… vorbim!”, vorbea din nou despre licoarea amestecată:

„Vintilă Brătianu ’n toane

(Ține’l de scurt nițel, Ioane!)

Vorbește numai de jetoane.

Brezeanu, despre macmahoáne,

Despre sifoane, tirbușoane.” („Furnica, 11, nr. 45, iunie 1915” – Bucureşti, Tipografia „Gutenberg” Joseph Göbl, 1915, pag. 11)

Ca o mică paranteză, nu trebuie scăpat din vedere nici faptul că, pe la anul 1900, macmahónul favoriza flatulența !

„- Țe mănânc ? țe-am mai mâncat ?

și s’a făcut roșie ca sfecla și a băut un macmahon pe nerăsuflate. Dar deodată, ca printr’un farmec, se opresc într’o clipă și lăutarii, și cimpoierii, și claranetele și toate glasurile, și în acea clipă se aude banca pe care sta coana Lucsița făcând ca o cadență de fagot; apoi, iar pornește cu mult brio grandioasa simfonie: muzici, jucării, clește, glasuri…

– Țe ? țe râdeți ? zice coana moașa roșie ca focul.

– Nu-i nimica ! strigă d. Mitică. Sifonul meu a făcut așa.

– Ce sifon ? zice madam’ Petrescu. Nici n’ai pus mâna pe el !

– Parcă dumneata n’ai văzut sifoane să scârâie fără să le atingi ! dacă răsuflă la mașină…

Dar până să explice d. Mitică, moașa s’a sculat repede și s’a pierdut în învălmășeală.” („Opere. Volumul 2: Momente și schițe” – Ion Luca Caragiale – București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1952, pag. 171).

S-ar părea că mai întâi a apărut cuvântul macmahon, apoi mișmaș și în final șpriț. Dar, de ce, dintre toate aceste sinonime, s-a păstrat numai cuvântul „șpriț” ? Să fie de vină ocupația Germană din timpul primului război mondial (am văzut deja că acest cuvânt provine din germană) ? Cine știe ?

În final, nu putem să nu amintim depre un șpriț ceva mai „elaborat”, și anume despre:

carcaléte și –éț m. (bg. skakalec, lăcustă). Sud. Om fără căpătîĭ (în est „amant”). Șpriț compus din sirop, vin, apă gazoasa și puțin rom (numaĭ forma -ete).”  („Dicționaru limbii româneşti: (Etimologii, înțelesuri, exemple, citațiuni, arhaizme, neologizme, provincializme)” – August Scriban – Iași, Institutul de Arte Grafice „Presa Bună”, 1939, pag. 232)

CARCALÉTE s. n. Băutură preparată din vin, sirop și sifon. – Et. nec.” („Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a” – Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” – București, Editura Univers Enciclopedic, 1998).

Și acum exemplificarea literară – în anii ’43-’44 ai secolului trecut:

„Vârsta și sexul erau respectate: domnii beau din halbe, iar doamnele și copiii mai mari câte-o regală – un pahar conic, lunguieț – sau un carcaléte, un soi de sirop încuscrit cu două degete de vin.” („Arta de a fi păgubaș. Volumul 1: Târgul Moșilor” – Niculae Gheran – București, Editura „Biblioteca Bucureștilor”, 2008, pag. 18).

Aici se încheie scurta noastră plimbare lingvistico-literară pe teritoriul (atât de iubit de unii și hulit de alții) ȘPRIȚULUI.

 

Notă

Fotografia din titlu a fost preluată de pe web:

https://mistereledunarii.files.wordpress.com/2014/08/sprintangii-sprituind-sprit.jpg

 

 

Lasati un raspuns

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>