După o idee a Președintelui FNDA (Federația Națională a Degustătorilor Autorizați), Domnul Marian TIMOFTI

Autori: Cristian CETĂȚEANU / Florin CETĂȚEANU

În urmă cu aproximativ un an am scris un articol („Pervertirea gustului la români: sarea”)  în care afirmam că foarte mulți concetățeni de-ai noștri preferă mâncarea sărată și piperată din belșug sau puternic afumată.

Dar în materie de vinuri, oare ce preferă aceștia?

Vom studia mai multe cazuri pe care le-am considerat relevante (și care ne conduc la același rezultat).

1) În Balcani, dar și în România, masa începe cu ceva cu care în țările vestice se termină: cu o tărie și o cafea. Nu comentăm despre efectul tăriei și cafelei asupra stomacului atunci când acesta este gol. Ne vom referi la altceva. Dacă primul lucru la o masă este o palincă (cu o concentrație alcoolică minimă de 40% vol.), după prima înghițitură limba se va „tăbăci” iar percepția gustativă va amorți, se va atrofia.

Dacă va urma un fel de mâncare la care se asociază un vin ușor, diafan, nu vom mai simți nimic din vin. Ca și cum nu ar exista.

Este exact aceiași senzație pe care am avea-o dacă am face o degustare în ordinea inversă față de cea indicată pentru a putea simți gustul și aromele tuturor vinurilor. Adică dacă am pleca de la vinul care ar fi trebuit servit ultimul (vinul cel mai „bătrân”, greu, cu cele mai multe zaharuri) și apoi am bea vinul care ar fi trebuit servit primul (de ex. un vin tânăr, zglobiu). Nu vom mai simți nimic din vinul tânăr. Ni se va părea că este cât se poate de „chiuvetabil”.

Pentru a putea face față concentrației alcoolice ridicate, pentru a mai putea simți ceva, vinul de după tărie trebuie să fie unul agresiv, care să ne zgândăre papilele care au mai rămas cât de cât funcționale.

Ca o paranteză, nu putem uita o masă cu mai mulți reprezentanți ai statului care a început cu vinars Brâncoveanu XO, după care a urmat mămăligă cu brânză de burduf (desigur, paharele de vinars reumplându-se și în timpul ingurgitării mămăligii). Asocierea perfectă!

2) Acum încercăm să facem puțină sociologie – nu dați cu pietre în noi.

Pe la începutul secolului, în România, sătenii săraci mănâncau mămăliga „cu ceapă și sare, cu usturoi verde, cu praz, cu udătură de mujdei de usturoi, […], care-i dă gust.”^1]

Deci, pe lângă mămăligă (alimentul de bază) se mânca multă ceapă, sare și mujdei de usturoi.

În urma recensământului din anul 1930, Regatul României avea: „Populația totală: 18.057.000 de locuitori. Mediul urban: 3.632.000. Mediul rural: 14.421.000. O primă constatare: România rămâne și în anii interbelici o țară pronunțat agrară și rurală (80% din populație).”^2]

Scăzând populația săracă de la oraș, maxim 10% din locuitorii României își puteau permite un vin bun. Pentru restul de 90% (totuși, beau și ei vin: vezi de exemplu orașul Ploiești, supranumit orașul lui „Ce bei?”), care mâncau serios ceapă și mujdei, vinul pe care și-l puteau permite trebuia să fie și el agresiv, ca să poată simți ceva din el.

3)  Trecem peste perioada comunistă (cu traumele ei), ajungem în zilele noastre și revenim la afirmațiile din articolul amintit la început: în general, salamurile, brânzeturile etc. sunt suprasaturate cu sare, fum etc.

Drept urmare, românul s-a obișnuit cu gusturi puternice, agresive.

Așa încât, nu trebuie să ne surprindă faptul că vinul preferat este tot unul agresiv, care să te izbească cu tot felul de arome, sau contrar, dulceag, pentru a atenua senzațiile sărate și afumate.

Acum câțiva ani erau la modă vinurile albe baricate (în special Chardonnay), pe care, atunci când la gustai, parcă mușcai din parchet – nu că am fi mușcat noi din așa ceva, am folosit numai o figură de stil.

Între timp, parchetul parcă s-a mai estompat.

O cunoștință alegea vinul alb la restaurant după baric. Nu conta dacă se asocia sau nu cu ce avea în farfurie. Alegea vinul X fiindcă „este baricat!”. Baricul era un garant al calității. Dar „de gustibus non disputandum”!

În ceea ce privește vinurile roșii, acum sunt preferate vinurile grele, gemoase, vinificate din struguri supramaturați și apoi ușor dehidratați (ceva în stil Amarone). și cu baric cât cuprinde. Adică tot vinuri agresive. Așa că nu ne miră faptul că Pinot Noir (considerat în lumea bună a vinului drept „regele vinurilor roșii”) nu a prins la români.

Iar enologii, în mare, s-au adaptat pieței. Dacă ar face vinuri care nu se vând, proprietarul cramei rămâne cu paguba. Eventual se fac vinuri „de autor”, adresate cunoscătorilor.

În încheiere, referitor la vinurile preferate astăzi de marea majoritate a românilor, putem spune și că „zahărul vinde”. (N.B. Nu zahăr adăugat în vin, ci zaharurile din vin!)

Bibliografie:

1]  Iacob Felix – Povețe despre hrana țăranilor – Tipografia Gutenberg, Joseph Göbl, Bucuresci, 1901 – pag. 22

2]  Lucian Boia – Cum s-a românizat România – Editura Humanitas, București, 2015 – pag. 59

Foto copertă:

https://alcooldiscount.ro/vin-alb – detaliu