Autori: Cristian CETĂȚEANU / Florin CETĂȚEANU

În ultimul articol pe care l-am publicat (Istorie în farfurie – studiu de caz) am vorbit despre fapte, denumiri mai vechi, care nu mai au niciun înțeles pentru cititorul actual.

Zilele trecute, răsfoind arhiva revistei „Furnica”, am dat peste o caricatură care are legătură cu vinul și care pe noi ne-a distrat. Dar nu știm câți dintre experții în vin de astăzi înțeleg „ce a vrut să spună autorul în această poezie” – mă rog, în această caricatură.

Dar să o luăm pe îndelete. Caricatura a fost publicată în numărul din 8 septembrie 1915 al revistei mai sus amintite. Protagoniști sunt doi buni prieteni și iubitori de vin cât se poate de cunoscuți în epocă, actorul Teatrului Național bucureștean Iancu Brezeanu (1869-1940) și Prefectul Poliției Capitalei – Dimitrie Moruzi (1847-1916), poreclit „Kneazul”. Nu cunoaștem calitatea vinurilor pe care le beau aceștia, dar despre cantitate știm sigur – impresionantă – fiindcă documentele epocii ne vorbesc. De altfel, Iancu Brezeanu a scris și o carte de amintiri numită „Vinurile mele”.

În partea stângă a caricaturii (Foto 1), în prim-plan este Iancu Brezeanu (cu ochii bulbucați) pe peronul Gării de Nord bucureștene iar uriașul „Kneaz” Moruzi, îmbrăcat în ținută militară (și după toate aparențele mort de beat), este coborât cu grijă de hamali dintr-un vagon de mesagerie – vagon care a sosit de la Drăgășani.

Foto 1 – Iancu Brezeanu și „Kneazul” Moruzi

Iancu Brezeanu se adresează hamalilor: „Damblagiilor, umblați mai încet că se varsă și încă nu este cotit!”

Acestea sunt faptele. Întrebarea pentru experții în vin este: „Ce ați înțeles dumneavoastră din această caricatură?”

__________________________________

Iubitorilor de vin (dar care nu sunt „experți”) le deslușim noi câteva aspecte.

Totul pornește de la afirmația că „se varsă și încă nu este cotit!”

Cine se varsă? – „Kneazul” Moruzi (subînțeles – el este subiectul), care este precum un vas (butoi) plin cu vin, fiindcă doar se întoarce de la Drăgășani și înaintașii lui Oliver Bauer (enologul) făceau și pe atunci vinuri bune. El („Kneazul”) este transportat cu grijă, în poziție orizontală.

Ce se spune despre „Kneazul” Moruzi (vasul, butoiul)? Că „se varsă” și că „încă nu este cotit”?

Că „se varsă” înțelegem – dacă este înclinat riscă să se reverse (sau „să verse”) vinul din el.

Dar cum poate să fie acesta „cotit”? Că doar nu este vorba de „a da colțul”!

Ei bine, aici intervine o operațiune care se făcea mai demult butoaielor / vaselor:

„Măsurătoarea buților. Pînă către sfîrșitul veacului al XVIII-lea, măsurătoarea buților se făcea destul de primitiv: se turna apă cu vadra pînă se umplea butoiul, numărul vedrelor care umpluseră butoiul constituind capacitatea lui. În București exista un loc special de măsurat în acest mod buțile, numit Vadul Buților, lîngă poarta de sus a Curții Vechi. Cum însă sistemul era foarte greoi și producea nemulțumiri îndeosebi celor ce făceau comerț cu vin, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea s-a renunțat la el, găsindu-se un altul mult mai practic, și anume măsurătoarea capacității buților, berbenițelor, putinilor, cu cotul. Noul sistem s-a aplicat mai întîi în București, apoi în Ploiești și în alte orașe, și, în cele din urmă, în întreaga țară.

Începînd cu veacul al XVIII-lea și pînă în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, sistemul de măsurare a buților cu cotul rămîne predominant.”^1]

Activitatea de măsurare a capacității „buților” se numea „cotitul” buților – fiindcă măsurătoarea se făcea cu „cotul”.

Dar de ce trebuiau acestea „cotite”? Fiindcă:

„Buțile de vin și rachiu mai trebuiau să fie măsurate și la plata vămii, unde operația era făcută de vameși, care erau obligați să măsoare „cu coturi legiuite și pecetluite de la magistratele locale”.”^2]

Atunci când un butoi cu vin intra în București de exemplu, pe la o barieră, cantitatea de vin trebuia accizată. Ca să poată fi accizată, butoiul trebuia să fie „cotit”, pentru a-i afla capacitatea. Iar la barieră se aflau „cotari” – cei care măsurau volumul cu „cotul”.

Gara de Nord era tot un punct de intrare în București – în momentul în care un butoi cu vin era dat jos din tren trebuia „cotit”, pentru a se putea plăti darea către stat/oraș.

De ex., în Monitorul Oficial al Regatului României nr. 191 din 27 noiembrie 1905 era publicat un „Regulament pentru punerea în aplicare a legei pentru cotitul vaselor” (Foto 2).

Foto 2 – „Regulament pentru punerea în aplicare a legei pentru cotitul vaselor”

La punctul 26 al acestui Regulament este prezentat și biletul pe care trebuia să-l înmâneze„ cotarul” beneficiarului după ce măsura capacitatea vasului (Foto 3).

Foto 3 – „Bilet de cotit”

Până când au fost „cotite” vasele / butoaiele?

În Monitorul Oficial al Regatului României nr. 170 din 3 august 1929, în „Legea pentru organizarea administrațiunii locale”, „cotitul vaselor” este încă amintit (Foto 4).

Foto 4 – „Legea pentru organizarea administrațiunii locale”

După acea dată, i-am pierdut urma.

La final, mai punem o întrebare: Câți „experți în vin” există? Adică câți iubitori ai vinului au înțeles tâlcul caricaturii? 😃

Bibliografie:

1]  Studii – revistă de istorie – Anul XVII – 1961 – nr. 1 – Editura Academiei Republicii Populare Romîne – D. Mioc și N. Stoicescu – Măsurile medievale de greutate din Țara Romînească. Instrumente de măsurat capacitatea și greutatea – pag. 100

2]  Ibidem – pag. 102