Autori: Cristian CETĂȚEANU / Florin CETĂȚEANU

Aflându-ne la Iași, la festivalul „Vin la cultură”, fiind ora mesei și apropiindu-se cu pași repezi ora de începere a unui masterclass de Brunello di Montalcino la care urma să luăm parte, ne-am hotărât să ne ducem să mâncăm, pentru a avea o stare de spirit corespunzătoare la prezentare. Ochisem, cu o seară înainte, un restaurant cu specific libanez, care ne făcuse cu ochiul. De altfel, doream să facem și o comparație între modurile în care sunt gătite felurile de mâncare turcești / arăbești la unele restaurante din București și din Iași.

Zis și făcut. Am găsit restaurantul și ne-am așezat la o masa în interior, deoarece toate mesele de pe terasă erau ocupate. Am studiat meniul și am ales o specialitate la grătar, adică Adana kebab, un desert knafe și, pentru final, o cafea la nisip. Dorind să prânzim în stil mahomedan, n-am comandat niciun vin, așa că am comandat apă plată.

Cuvântul kebab (vă rugăm să ne scuzați pentru că facem puțină istorie – îi mulțumim doamnei Simona Lazăr pentru explicații) provine din limba persană (kabob), are o vechime de cel puțin 2500 de ani și însemna un preparat care era înfipt într-o țepușă și învârtit deasupra focului.

Adana kebab își trage numele de la unul dintre cele două cele mai cunoscute orașe turcești ale kebabului: Adana și Urfa. Orașul Adana se află în sudul Turciei, la vreo 35 de km de țărmul Mediteranei. Adana kebab se face din carne tocata de vită și de oaie, căreia i se mai adaugă condimente, boia iute (în principiu, Adana kebab este foarte condimentat) și este servit împreună cu ardei iute, ceapă, roșii la grătar, toate acestea așezate pe un pat de orez sau de bulgur (un amestec de diferite tipuri de boabe de grâu măcinate mare).

Adana kebab

Atunci când a sosit kebabul, am fost ușor dezamăgiți, pentru că nu exista și patul de orez / bulgur, dar era vina noastră: ar fi trebuit să studiem mai bine meniul, fiindcă acolo nu era trecut și așa ceva. Trecând peste acest fapt, kebabul a fost bun, dar totuși ni s-a părut cam uscat, cam prea bine făcut. Noi comparăm întotdeauna un Adana kebab cu cel de la micul restaurantul turcesc „Çeşme” (bucătărie otomană) din București, unde am mâncat cel mai bun astfel de kebab (adică care ne-a plăcut cel mai mult până acum).

Adana kebab la „Çeşme”

Comparativ, kebabul de la la „Çeşme” ni se pare mai bun deoarece textura cărnii este cu totul alta, este mult mai suculentă, mai fragedă decât ceea ce aveam noi în farfurie, iar garnitura de bulgur este excelentă.

Am terminat kebabul și am așteptat desertul knafe cu înghețată (sau künefe pe turcește). Acesta este un desert cald, care se face pe loc – așa că trebuie așteptat ceva până când se „fabrică”.

Knafe

Ca termen de comparație avem întotdeauna künefe-ul de la „Conacul găgăuz” din București. Künefe este un desert cald, care își are obârșia în provincia Hatay din sudul Turciei (foarte aproape de orașul Adana – cel cu kebabul omonim). Este compus dintr-un cataif care are în interior brânză sau cașcaval. Și, cum am spus mai sus, se servește cald. Iar dacă peste knefe se pune înghețată, alăturarea / combinarea de cald și rece dă o savoare deosebită acestui desert.

Künefe la „Conacul găgăuz”

Dar să revin. După vreo zece minute de așteptare (de când terminasem Adana kebab-ul) au apărut de la bucătărie cele 2 knafe, care s-au oprit… pe bar, pentru a li se pune deasupra înghețata. Ei bine, și au stat, au tot stat… Între timp, pe deasupra knafe-lor noastre se dădeau de la barman la chelneri sucuri, cafele, se întindeau mâini etc. Noroc că am făcut armata pe timpul crizei de alimente a lui Ceaușescu și suntem obișnuiți, de la popotă, cu viermi în brânză, gândaci în varză și cu alte chestii nelalocul lor căzute în mâncare, așa că n-am reacționat la această impietate. După ce, în sfârșit, a fost pusă și înghețata deasupra (totul a durat vreo 5 minute), ne-a fost adus și desertul. Numai, în tot acest timp, începuse deja să se răcească și nu a mai avut savoarea la care ne așteptam. A fost bun, dar, în condițiile date, sub cel de la „Conacul găgăuz”.

În final, cafeaua la nisip. O așteptam cu nerăbdare. Dar și aici am avut o oarecare dezamăgire: cafeaua nu era cafea pură, ci era arăbească, cu hell (adică cardamon). Dacă o fi fost făcută la nisip sau nu, nu știm. Nu putem spune că a fost rea, dar hell-ul acoperea tot gustul cafelei.

Una peste alta, masa a fost bună, dar ne așteptam totuși la ceva mai mult. Dar chiar și așa, atunci când vom mai reveni în Iași, nu credem că vom ocoli restaurantul.

Am plătit și ne-am îndreptat pașii către regalul care urma să vină: degustarea de Brunello di Montalcino.