Autori: Cristian CETĂȚEANU / Florin CETĂȚEANU

Fiindcă tot suntem în perioadă de distanțare socială iar Paștele de-abia a trecut, ne-am gândit să vorbim despre o activitate legată de vin pe care o făceam cu multă plăcere în vremurile nu mai mult de două luni apuse și pe care acum, din motive de viruși răuvoitori, nu o mai putem desfășura – decât, eventual, într-un număr foarte, foarte restrâns: ciocnirea paharelor cu vin.

Înainte de a începe subiectul propriu-zis, trebuie să amintim despre modul în care se ciocnesc paharele. Acestea nu trebuie în nici un caz ciocnite „buză în buză”, deoarece  buza este unul din punctele lor nevralgice; este zona în care sticla din care este confecționat paharul este foarte subțire și, deci, fragilă (asta în cazul în care avem pahare onorabile pentru vin și nu, de exemplu, „copite de măgar”).

Foto 1 – Ciocnirea „buză în buză” a paharelor

Paharele ar trebui ciocnite în zona în care diametrul acestora este maxim, zona cea mai fragilă fiind astfel protejată.

Dar oare de ce se ciocnesc pharele? După studiile intense pe care le-am făcut, se pare că acest obicei se trage din Evul Mediu, atunci când diverși nobili doreau să scape de alți semeni de-ai lor și o metodă cât se poate de „nonviolentă” era otrăvirea vinului din paharul „dușmanului”. Din această cauză, întâlnirile prietenești se pare că erau compromise, deoarece toți nobilii se temeau ca asupra lor să nu se încerce efectul vreunei licori produse din venin de broască râioasă sau mai știm și noi din ce alte ingrediente pe care nici un om cu scaun la cap nu le-ar ingurgita. Adică începuse să se păstreze o distanțare socială avant la lettre. Ca și în vremurile actuale, viețuitorii acelor timpuri s-au plictisit de regulile pe care și le autoimpuneau și tânjeau după vechile lor obiceiuri – participarea și socializarea la chiolhanuri stropite din belșug cu vin. Dar ei trebuiau să păstreze, totuși, măsuri de prevedere, pentru a nu da ortul popii (orice asemănare cu vremurile actuale nu este întâmplătoare). Așa că au găsit un remediu (echivalentul vaccinului anti… din zilele noastre). Ca să fie siguri că nu se „infectează” cu otravă, au început să ciocnească pocalele cu vin, care erau umplute până în buză. Astfel considerau că, dacă paharul lor conținea substanțe nelalocul lor, în momentul ciocnirii vor sări picături (datorită inerției lichidului din pahar – „explicația” aceasta v-o oferim fiindcă suntem ingineri) și în paharul comeseanului care le-a pus gând rău – neexistând măști care să împiedice transferul de fluide dintr-un pahar în altul – iar acesta nu va avea curaj să bea din paharul pe care îl ține în mână. Adică o metodă cât se poate de ieftină de detectare a otrăvii, care nu presupunea utilizarea unor echipamente și a unui personal calificat.

De asemenea, în unele zone apăruse obiceiul ca „găzdoiul” să toarne în propriul pahar câteva picături de vin din paharul comeseanului său și să bea primul, privindu-l pe celălalt în ochi, pentru a-i dovedi buna credință.

Tot ca măsură profilactică, într-o anumită perioadă istorică se considera că sunetul produs de ciocnirea pocalelor gonea spiritele rele care își găseau de lucru în preajma petrecăreților.

Simbolic, zgomotul ciocnirii cupelor (care pentru nobili erau confecționate din metal) era asociat cu zgomotul produs de clopotele bisericilor – deci, un alt antidot împotriva celor rele / răi.

De asemenea, ciocnitul reprezenta, simbolic, o comuniune a celor prezenți și a vinului care era în cupe.

Astăzi, dacă cineva nu ciocnește paharul, nu înseamnă neapărat că el încearcă să otrăvească pe cineva (ar fi și cam greu, ținând cont de nivelul până la care se umplu acum paharele), dar este privit de ceilalți ca o persoană care dorește să se izoleze de grup, căreia nu-i face plăcere mediul în care se află.

Dar ciocnirea paharelor este însoțită și de urări. Ei bine, apariția acestor urări este mult mai bine documentată decât apariția ciocnitului.

Urările (și toasturile) se trag din Atena antică (grecii fiind mari băutori de vin). Tradiția cerea ca, la un banchet, mesenii să facă trei libații – una pentru zei, una pentru eroii morți și una pentru Zeus.

Cf. DEX 2009:

LIBÁȚIE, libații, s. f. (în practicile religioase din Antichitate) Act ritual care consta în gustarea și apoi vărsarea unei cupe de vin, lapte etc. ca omagiu adus divinității. ♦ P. ext. închinare a paharului cu băutură în cinstea cuiva la o petrecere. [Var.: libațúne s. f.] – Din fr. libation, lat. libatio, -onis.

Apoi lucrurile au evoluat, apărând (inițial în Sicilia, apoi extinzându-se în sec. V-IV î.H. în întreaga Grecie) jocul numit kottabos. Arheologii au ajuns la concluzia că existau două variante de kottabos, dar ambele presupuneau consumul generos de vin și folosirea vinului care rămânea în vasul din care beau pe post de proiectil, pentru a nimeri diferite ținte.

Jocul începea cu participanții (toți bărbați) luând loc pe canapele așezate în cerc sau semicerc, cu ținta lor în mijloc (femeile, desigur, nu aveau voie să participe la o astfel de întrecere care, după părerea noastră, genera cât cuprinde o mizerie lipicioasă și, după terminarea jocului, nici mirosurile nu erau tocmai plăcute). În prima variată, jucătorii trebuiau să răstoarne un disc sau o farfurie așezată în echilibru pe vârful unui par, aruncând vinul rămas în vasul de băut (cylix).

Foto 2 – Kottabos – tânăr aruncând la țintă cu vinul din cylix

Jucătorul trebuia să strige numele unei persoane iubite în timpul aruncării. Câștigătorul era binecuvântat de zei și era de așteptat ca să i se îndeplinească o dorință cu persoana râvnită.

În a doua variantă a jocului, discul așezat pe stâlp era înlocuit cu un vas umplut cu apă. Vasul avea deschiderea destul de largă încât să conțină mai multe farfurii plutind deasupra apei. Din nou, participanții aruncau restul de vin, încercând să nimerească farfuriile. Jucătorul care reușea să scufunde o farfurie primea un punct.

Dacă doriți să vedeți cum decurgea Kattabos, puteți vedea aici (atenție, nu încercați să jucați kattabos acasă, chit că acum stați în carantină!)

Cât despre „toast”, numele urării făcute la o masă în cinstea unei persoane sau a unui eveniment, însoțită de ridicarea paharului, vine din Anglia secolului XVII-lea. În acea perioadă vinul se bea cu pâine aromată, prăjită („toast”), pentru a spori savoarea vinului și pentru a-i mai „tăia” din aciditate.

Și acum, câteva ciudățenii legate de ciocnitul paharelor (cu vin sau cu bere):

Foto 3 – Urări spuse la ciocnitul paharelor

În Ungaria nu se ciocnesc paharele cu bere! De ce? În anul 1848 ungurii au încercat să scape de sub autoritatea Imperiului Habsburgic. Dar revoluția lor a fost înfrântă și austriecii au sărbătorit victoria la Viena ridicând paharele umplute cu bere și ciocnindu-le.

O altă versiune spune că în cadrul aceleași revoluții austrecii au executat în anul 1848 13 revoluționari maghiari.

Moartea acestora a fost sărbătorită de austricei prin ciocnirea paharelor cu bere.

Îndurerați, ungurii au spus că nu vor mai ciocni paharele timp de 150 de ani. Cei 150 de ani au trecut, dar se pare că tradiția a rămas.

În schimb, ungurilor le este permis să ridice paharul, să spună „Egészségedre!” („În sănătatea ta!”) și trebuie să-și privească partenerul sau partenerii de masă în ochi.

În Italia se spune „Salute!”. Dar se mai spune și „Cin cin!” și semnifică „În sănătatea ta!”. Această urare s-a extins și în Argentina, Marea Britanie, Franța, Portugalia etc.

Urarea s-a născut din reclamele la brandul de băutură Cinzano, un vermut în ale cărui reclame actorii spuneau “Cin Cin… Cinzano!”. Această expresie a venit de la un cântec (din 1966) al Ritei Pavone, „Cin cin… C’innamoriamo”. Actrița și cântăreața italiană a fost, și ea, imaginea brandului Cinzano.

În Cehia se spune „Na Zdravi!” („În sănătatea ta!”) și trebuie păstrat contactul vizual cu partenerii de băutură atunci când se ciocnesc paharele. Dacă însă încrucișezi brațele cu aceștia, vei fi blestemat cu 7 ani de sex de proastă calitate.

În Spania se spune „Salud!” și se crede că dacă ciocnești cu apă vei avea parte de 7 ani de sex de proastă calitate. Și, atenție! Se pare că această proorocire se adeverește. Dacă nu credeți, ÎNCERCAȚI!!! (Dar pe răspunderea Dvs.!!!)

Tot în Spania, ultima rundă de băutură a serii este numită întotdeauna penultima, deoarece numai înainte de a muri bei ultimul pahar.

În Catalonia toastul este puțin mai special, deoarece totă lumea își urează (mai ales bărbații), sănătate și putere pentru organul genital: „Salut i força al canut!”

Aceasta este o expresie care datează din Evul Mediu (sec. XV). Inițial, cuvântul „canut” însemna o pungă din piele pe care ciobanii catalani o atârnau de curea, pentru a-și păstra banii. Expresia însemna atunci: „Sănătate și bani suficienți!”

Foto 4 – Punga din piele „canut”

Întrucât această pungă se afla în apropierea scrotului, expresia a căpătat ulterior o conotație sexuală: „Sănătate și forță în testicule!”

În încheiere, câteva ciudățenii legate de paharele cu vin:

Românii sunt convinși că e semn de belșug și fericire dacă cineva varsă, din greșeală, paharul de vin pe masă.

Francezii cred că dacă bei ultimul strop de vin dintr-o sticlă, atunci te vei însura (sau mărita, de la caz la caz) în următorul an. Dacă ești deja căsătorit, sigur ți se va naște o fată în anul următor.

Se spune că dacă torni vin într-un pahar în care există deja vin, nu faci altceva decât să provoci spiritele rele și, prin urmare, vei face copii bâlbâiți.

Bibliografie:

https://www.exquis.ro/cum-aparut-obiceiul-de-ciocni-paharele-traditii-si-superstitii/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/kottabos-cum-se-distrau-la-petrecere-grecii-antici

https://www.youtube.com/watch?v=RQOtbrfV7IQ

https://algalarrondo.com/2013/04/06/salut-i-forca-al-canut/