Autori: Cristian CETĂȚEANU / Florin CETĂȚEANU

În articolul precedent am amintit modul în care sunt marcate actualele sticle pentru vin (și nu numai) pentru a fi prevenită frauda (în ceea ce privește cantitatea).

Aceeași grijă o aveau și înaintașii noștri (mai bine spus cei care strângeau birurile), astfel încât tot omul să plătească corect dajdia pentru vinul pe care îl vindea (adică vinăriciul, după cum se numea pe vremea aceea), „să nu tragă statul în piept”.

Trebuie spus că în acest articol ne vom ocupa numai de cele două Țări Române care au format vechiul Regat. Dacă am fi scris și despre unitățile de măsură din Transilvania (acăul, tina, hidria, octalia, cofa, pinta etc. etc.), ar fi rezultat o babilonie, iar numărul cititorilor acestui articol ar tinde asimptotic către zero. De asemenea, vă spunem că textul care urmează, pe lângă informațiile exacte pe care le oferă, este și un pamflet.

Dar să purcedem la drum. Cea mai clară unitate de măsură a vinului a fost ocaua (Foto 1).

Foto 1 – Ocaua pentru lichide

Ocaua (de capacitate – deoarece exista și ocaua pentru materii solide) a fost preluată în Țările Române de la „prietenii” turci, prin sec. al XVII-lea. Ocaua de capacitate avea și submultipli: litra (1 oca = 4 litre), cinzeaca (1 oca = 8 cinzeci), ciocanul (1 oca = 16 ciocane) și dramul (1 oca = 400 dramuri).

Ocaua muntenească pentru lichide avea 1,288 litri, litra avea 0,322 l, cinzeaca avea 0,161 l etc.

Atenție, cinzeaca nu avea 50 ml, așa cum i-am auzit în nenumărate rânduri pe diverși „cunoscători”.

Deși din anul 1866 s-a trecut la sistemul metric de măsuri și greutăți (de la Cuza citire), submultiplii ocalei s-au utilizat până după al doilea război mondial.

Acum peste 50 de ani, pe când cel mai mare dintre noi mergea la rămășițele moșiei (deh, comuniștii…) din zona Piteștilor pe care am moștenit-o de la bunicul din partea mamei, mare producător și negustor de țuică, sătenii care veneau la cules de prune (și care îl gratulau cu titlul de „boieru’ ăl mic”) cereau și beau câte „o cinzeacă” sau câte „un ciocan” (mult mai rar) de țuică. Sau plecau acasă cu „o litră” de țuică.

Dar să mergem mai departe. În viață, fiecare vrea ce nu are. Așa și cu moldoveanul. Dorea s-o aibă mai mare decât munteanul. Și în final a avut-o. Dacă ocaua moldovenească avea aceiași submultipli ca și cea din Țara Românească, mărimea ocalei moldovenești era mai mare decât mărimea ocalei muntenești.

Ocaua moldovenească avea 1,520 litri, litra avea 0,380 l și dramul avea 0,0038 l.

A doua unitate de măsură pentru vin a cărei dimensiune o cunoaștem cu exactitate a fost (și se mai folosește uneori și astăzi la țară) vadra. Numele este de origine slavă.

Foto 2 – Vadră

În hrisoavele din Țara Românească, vadra apare în prima jumătate a sec. al XV-lea. La început, capacitatea vedrei (fiindcă nu se inventase încă ocaua) era stabilită prin consens. Din sec. al XVII-lea, capacitatea vedrei a devenit 10 ocale. Și acest fapt i se datorează lui Constantin Brâncoveanu. Domnul Țării Românești, bun afacerist, avea vii și crame (hrube) lângă Pitești, la Ștefănești. Fiindcă putea legifera ce dorea (adică un fel de „ciocu’ mic, că acum noi suntem la putere”), a stabilit că volumele de lichide (deci și de vin) se vor măsura cu „vadra de Pitești”. Adică cu vadra cu care își măsura el vinul. Ce era bun pentru el era bun și pentru tot norodul și astfel vadră muntenească a avut capacitatea de 12,88 litri.

Vadra moldovenească (țineți minte, moldoveanul care vrea ca a lui să fie mai mare) avea tot 10 ocale, deci 15,2 litri.

În sec. al XVIII-lea, vadra era făcută din doage de lemn (Foto 2), prinse cu cercuri de fier, iar înălțimea până la care trebuia umplută era marcată cu ținte din fier.

Oltenii, vorbitori cu „perfect simplu” și devoratori de praz, urmași ai „relației de dragoste” dintre Traian și Decebal, fiind mai căpoși și mai fuduli, au vrut să aibă o unitate de măsură numai a lor și de aceea foloseau vadra de 12 ocale. Dar această vadră era legală numai pe teritoriul Olteniei, nefiind admisă pe restul teritoriului Țării Românești.

Dar fiindcă am ajuns la Oltenia, vă vom spune și povestea unui cuvânt care a intrat în limba română și care are legătură (povestea) cu vinul.

Există o versiune a poveștii cu negustori sași, dar noi preferăm varianta cu negustori austrieci.

Pe vremea în care Austria era dușmanul și nu reprezentantul intereselor rusești în Europa, după un război cu otomanii a avut loc pacea de la Passarowitz din 1718 (am ales varianta cu austriecii și pentru a aduce un omagiu vinului Passarowitz de la crama Oprișor – Foto 3).

Foto 3 – Sticlă de vin „Passarowitz 1718”

În urma acestei păci, austriecii s-au pricopsit cu Oltenia.

Deveniți stăpâni ai Olteniei, au încercat să impună și aici disciplina și ordinea „nemțească”. În plus, au început să îi impoziteze și pe baronii loc…, scuzați, pe boierii locali. Acești boieri, care nu concepeau să plătească dări ca orice Cetățean cinstit, i-au instigat pe țărani să nu asculte de habsburgi (fiindcă „lumina vine de la răsărit”) și să nu se civilizeze fiindcă nu vor mai primi câte o găleată roșie la fiecare alegere de domn în Țara Românească și pe deasupra li se vor tăia și ajutoarele sociale, astfel încât nu vor mai avea bani să bea zaibăr la crâșma din sat.

Mă rog, „zaibărul”, care este făcut din vița care nu trebuie muncită, s-a inventat în Oltenia abia după apariția filoxerei, dar nu contează.

În urma acestor populisme se pare că a apărut sloganul:

„Nu vrem șnițel vienez, nu vrem valută,

Vrem pe boierii locali să ne…”

slogan care este precursorul strigătului de luptă al „amazoancelor” de la APACA din vremea mineriadelor:

„Nu vrem Kent, nu vrem valută,

Vrem pe Roman să ne…”

Pentru cititorii mai tineri, care nu știu cine este Roman (Petre), o răsfoire a revistelor de can-can din acea epocă este lămuritoare. De asemenea, cotoletta alla Milanese încă nu se transformase în șnițel vienez (italienii spun că acesta a fost „furat” de către Radetzky, cel cu „Marșul” cu care se încheie „Concertul de Anul Nou” de la Opera din Viena), dar oltenii erau vizionari.

Ei bine, după vreo 20 de ani în care austriecii și-au dat seama că „nu au cu cine”, au retrocedat de bună-voie Oltenia turcilor.

Dar să revenim la povestea originii cuvântui despre care v-am promis.

În cei 20 de ani de ocupație, comercianții austrieci veneau să cumpere vin din Oltenia (Oltenia fiind mai la sud decât Austria, se pare că vinul era mai bun).

Olteanul, „sudist”, frate „în cuget și-n simțiri” cu „nordistul” despre care se vorbește în poezia care se încheie cu versurile:

„Când să iasă el la mal,

P__a haine, p__a cal.

Cine-a fost primu-n Ardeal ?!”

nu se putea lăsa mai prejos și, ca să îi iasă „spiel”-ul, îi dădea austriacului (care venise să cumpere vin de pe meleagurile noastre) să bea un vin din gama HORECA (5-6 tone la ha).

Austriacul era încântat de calitatea vinului. Olteanul îi tot dădea să bea vin până băteau palma, austriacul plătea și apoi cădea sub masă de beat ce era.

După ce olteanul îl „rezolva” pe negustor, se grăbea să îi umple butoaiele goale cu care venise după vin cu BFL-ul local (pentru cei care nu au treabă cu vinul: BFL – băutură fermentată liniștit– adică alcool, zahăr și coloranți), după care își lua picioarele la spinare.

Atunci când se trezea din beție, negustorul descoperea în butoaie o licoare pe care, dacă o beai, te durea capul trei zile. Dar „prinde orbul, scoate-i ochii”.

După 2-3 astfel de „aventuri”, negustorii austrieci, nefiind proști, au început să vină cu câte un „Schmecker” (adică „degustător”) după ei, „Schmecker” care doar gusta vinul, își dădea acordul (sau nu) și apoi gusta mostre din vinul care se încărca în butoaie, supraveghind această activitate.

Olteanul nu îl mai putea „face” pe acest „șmecher”, așa că a început să bea BFL-uri la greu (obicei rămas, se pare, și astăzi).

Aceasta este povestea (una dintre variante) apariției cuvântului „șmecher” în limba română.

…

Pe lângă aceste unități de măsură care aveau dimensiunea fixă, mai existau și altele, care aveau dimensiunea variabilă.

Butea – cuvânt de origine latină – putea avea 50, 60, 70 etc. vedre.

Polobocul – era mai mic decât butea, fiind aproximativ jumătate din aceasta (numele vine de la slavonul pol – jumătate).

Buriul – un butoi mai mic, folosit în special pentru transportul vinului și care avea 8-30 vedre.

Berbenița (berbânța) – în anul 1731, cei care aveau vii în dealul Bucureștilor plăteau părpărit (taxă pe vin) câte 12 bani de bute și 5 bani de berbeniță.

Nu vă povestim și despre cum se făcea măsurarea buților și poloboacelor (măsurătoarea buților cu cotul – adică cu o unitate de lungime) deoarece credem că deja v-am plictisit. Așa că noi vom șterge acum butea… ba nu, vom șterge putina!

 

Bibliografie:

Nicolae Stoicescu – „Cum măsurau strămoșii – Metrologia medievală pe teritoriul României” – Editura Științifică – București, 1971