Care a fost cel mai „vesel” / alcoolic oraș din România?

Autori: Cristian CETĂȚEANU / Florin CETĂȚEANU

Ce ar fi fost Parisul fără „french cancan”, Viena fără „șnițelul vienez” și Ploieștiul fără… vin și fără cârciumi?

Deși puțini dintre locuitorii urbei prahovene mai știu (cât despre ceilalți locuitori ai României, speranțe infime), în sec. al XIX-lea și la începutul sec. XX orașul își cucerise un renume (nu știm cât de dorit) datorat chefliilor și cantităților uriașe de vin care se beau în cârciumile ploieștene. În articolul ce urmează vă vom demonstra, pe baza documentelor unor scriitori și istorici cunoscuți, că ce am scris mai sus este adevărat.

Pentru început îi dăm cuvântul fostului critic și istoric literar Mircea Iorgulescu (născut în 1943 lângă Ploiești, la Valea Călugărească), care face o scurtă trecere în revistă[1] a istoriei bahice a acestui oraș:

„… la Ploiești există și o biserică universală, care e birtul. Împreună cu bisericile, alături de ele, dar nu și în umbra lor, funcționează un număr colosal de cârciumi, de birturi, de restaurante, de „grădini”. Cheful ploieștean înfrățește însă, nu e prilej sau pretext de ebrietate colectivă. Se chefuiește în masă în 1859 la trecerea prin oraș a lui Cuza după alegerea ca domn al ambelor principate, se chefuiește și în 1866, dupa detronarea acestuia (printre cei care îl arestaseră se găsea și un ploieștean, Stan Popescu, fost în armata lui Garibaldi), se chefuiește în masă la proclamarea Republicii, în august 1870, se chefuiește în masă când începe războiul ruso-turc din 1877, se chefuiește în masă în august 1916, la știrea intrării României în primul război mondial, se chefuiește în masă la retragerea peste noapte a trupelor germane de ocupație, în octombrie 1918. Se chefuiește tot timpul.

Fiindcă nu e absolută nevoie de un eveniment. La Ploiești se petrece pentru orice, din orice. Chiar și din nimic și pentru nimic, dacă nu mai ales pentru nimic, dar cu lăutari neaparat. Pentru ploieșteni cheful e un rit social. Factor de coagulare și de coeziune, factor de solidaritate, cheful ploieștean este public, de masă și democratic. Ploieștenii la chef se adună.”

Dar se pare că în prima jumătate a sec. al XIX-lea chefurile (dar și vinurile) nu erau foarte reușite la Ploiești. Anton Pann (și apoi Petre Ispirescu) comentează o vorbă care circula în epocă:

„De roșu, roșu! de acru, acru! de Ploești, Ploești! chef nenai.”[2] (Foto 1)

Foto 1 – Pagina din „Proverbele românilor – vol. III” – anul 1899

Pentru cine nu știe (dar DEX știe): „nenai – popular: nu este, nu există”

Adică, ne tălmăcește Anton Pann zicerea: „Pentru un chef cam prost. Bețivul, be vinul cât de rău să fie.

Se pare că atunci (Anton Pann a murit în anul 1854, deci anterior acestui an) Ploieștiul era echivalent cu un chef cam prost și cu un vin și mai prost. Având în vedere faptul că această explicație a apărut într-o carte premiată de Academia Română (în 1899), înseamnă că lucrurile chiar așa stăteau!

Dar, în timp, lucrurile evoluează. I. L. Caragiale, un alt ploieștean (se poate spune, fiindcă s-a născut în satul Haimanale, relativ aproape de Ploiești), ne prezintă (în viziunea sa) începutul „Republicii” de la Ploiești, din anul 1870. Astfel, în „Boborul” (scrisă în anul 1896), o parte din participanții la „revoluție” și-au făcut încălzirea, cu o seară înainte de desfășurarea evenimentelor antidinastice (acum urmează un citat din „Conu’ Leonida față cu reacțiunea: „LEONIDA: … Ei, cât gândești c-a ținut toiul revuluției? EFIMIȚA: Până seara.”), jucând „la chilometru”:

„Ce însemnează la chilometru? E un joc inocent, foarte puțin complicat – iată. Jucătorii, indiferent de numărul lor, se așează la o masă în colțul unui salon. Se aduce fiecăruia câte o sticluță de vin. Încep să bea. Când unul și-a isprăvit porția, așază sticla goală pe jos, lângă zid, în lungul salonului. A doua sticlă golită, o așază cu fundul în gâtul celei dintâia, și așa mai departe, până când șirul sticlelor ajunge la zidul din potrivă – la chilometru. Cel ce a ajuns mai întâi la chilometru a câștigat partida – ceilalți trebuie să-i plătească sticlele băute, în proporție dreaptă cu numărul de sticle ce le lipsește lor până la țintă.”

Având în vedere faptul că acest „joc inocent” a avut loc „în salonul de la otel Moldova”, ne putem închipui că acel salon nu era chiar foarte mic iar de aici rezultă că numărul sticlelor băute a fost într-adevăr impresionant!

Dacă se bea într-o asemenea măsură, desigur că și numărul crâșmelor trebuia să fie pe măsură (na, c-am scris și 2 versuri). Așa că, după cum spunea Sabin Nicoriță în anul 1881[3]: „la Ploiești, cine nu știe să facă ceva, se face cârciumar”, fiindcă vad era, slavă Domnului.

Carol Nicolae Debie, ploieștean prin adopție (a fost un intelectual care a marcat viața culturală și științifică a orașului Ploiești pe la mijlocul secolului XX), într-o lucrare a sa[4] afirma:

Cârciuma devenise un loc important de socializare, dar şi de perfectare a unor afaceriClientela numeroasă și diversă garanta succesul acestui gen de afaceri, în care nu aveai cum să eșuezi, aici, la Ploiești. Un celebru avocat ploieștean de la începutul secolului al XX-lea, Nicu Pârvulescu, avea chiar o expresie, devenită, aici, proverbială: „tâmpit, ca un cârciumar falit”.”

Astfel, „cârciumarul” (falit) a devenit o unitate locală de măsură a prostiei.

Acum facem o scurtă digresiune pentru cititorii mai tineri. Pe timpul lui Ceaușescu, unitatea de măsură a prostiei era „țianul”, cu submultiplii: deci-țianul, centi-țianul și… mili-țianul.

Revenim.

Ei bine, ca să nu ajungă „cârciumar falit”, un birtaș ploieștean a scris deasupra tejghelei, în perioada interbelică, o cugetare menită să îl împiedice să atingă această deplorabilă stare (iarăși am făcut  2 versuri: cugetare / stare):

Dacă vinzi pe datorie,

O s-ajungi la sărăcie.”

Localul era bodega „Giosanu” de pe strada Partizanilor iar acestă „cugetare” am aflat-o de la istoricul Lucian Vasile (născut, evident, în Ploiești și fondator / editor la „Republica Ploiești”).

Păstorel Teodoreanu (el nu este ploieștean, ci moldovean) ne spunea despre Ploiești că:

întotdeauna cheflii locali își încheiau petrecerea în restaurantul gării c-o ciorbă apelpisită și un cognac fin”.

„Restaurantul gării” era restaurantul ținut de Constantin Dobrogeanu-Gherea (între 1882-1920), fiind unul dintre cele mai bune și renumite restaurante din țară (alături de Capșa).

Scriitorul ploieștean Dan Gulea vorbește despre exploratorul român Mihai Tican-Rumano, care spunea, în anul 1927, că Ploieștiului a ajuns „să i se mai zică «Ce bei?» și să se creadă că sugacii sunt înțărcați cu cherci”.

Tot conform DEX, cherci = „Nume comercial dat scrumbiei sărate și conservate”, adică o chestie care, o dată ingurgitată, cere o mare cantitate de vin.

În fine, Radu Tudoran (născut la Blejoi – Prahova în 1910) – cel cu „Toate pânzele sus” – într-un fel de roman autobiografic[6], mărturisește:

„Capitala județului meu, unde am mers prima oară să învăț carte, era supranumită orașul lui «Ce bei?». «Ce bei?», spuneau oamenii, în loc de bună ziua, când se întâlneau pe stradă. Și intrau la cârciumă, îi vedeam încă din zorii zilei, rezemați de tejghea, ca să nu piardă timpul cu așezatul la masă, bând în picioare, vin sau țuică, la botul calului, așa se spune. De la marginea orașului până la școală, aproape de centru, întâlneam 17 bodegi și cârciumi… Într-un timp, m-am apucat să număr sistematic cârciumile din tot orașul, cifra exactă am uitat-o, cred că erau peste 100 de cârciumi la 40.000 de oameni, numărul populației. N-ar fi fost prea mult, una la patru sute, dar dacă scad pruncii din scutece, copiii, tinerii nenărăviți încă, săracii care n-au bani de băutură, atunci se schimbă proporția… ”.

Ei bine, un număr foarte mare de ani (încă de pe la sfârșitul sec. al XIX-lea) sinonimul Ploieștiului era „orașul lui «Ce bei?»”.

Cât despre numărul cârciumilor din oraș, în anul 1862 Ploieștiul avea 119 cârciumi, adică una la fiecare 247 de locuitori[7], iar în anul 1913 erau 287 de cârciumi, adică una la 200 de locuitori (cf. geografului Ion Th. Simionescu, care a ajuns în anul 1941 președinte al Academiei Române). Un argument în plus pentru ca Ploieștiul să se numească orașul lui „Ce bei?”.

Bibliografie:

[1] Mircea Iorgulescu – „De neamul ploieștenilor” (în „Cultura literară” nr. din 24 dec. 2010)

[2] „Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria și Macedonia – Proverbe, dicetori, povățuiri, cuvinte adevărate, asemănări, idiotisme și cimilituri – cu un glosar româno-frances Iuliu A. Zanne” – vol. III – Operă premiată de Academia Română – Bucuresci, Stabilimentul Grafic I. V. Socecu – Editura Librăriei Socecu & Comp. – 1899

[3] Sabin Mir. Nicoriță – „Ploiescii în 1881 – Studiu Socialu și Economicu” – Ploiești, 1881

[4] Carol Nicolae Debie – „O cronică ploieșteană 1825-1974 Muzica în viața orașului Ploiești Cartea a III-a Diletanții 1907-1949” – Editura „PLOIEȘTI-MILENIUL III”, 2006

[5] Al. O. Teodoreanu – „Restaurantele din gări” – în „Adevărul literar și artistic”, an XII, nr. 638, 26 februarie 1933, pag. 7

[6] Radu Tudoran – „Sfârșit de mileniu” – vol. II – „Retragerea fără torțe” – Editura Eminescu, 1982

[7] Ioan Groșescu – „Mahalalele Ploieștiului” – Editura Karta-Graphic Ploiești, 2008

Lasati un raspuns

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>