„Pour oublier les soucis de la vie antique… buvez toujours… du vin authentique”

„Pentru a uita grijile vieții antice… bea întotdeauna… vin autentic”

Autori: Cristian CETĂȚEANU / Florin CETĂȚEANU

Deoarece peste câteva zile urmează să ne ducem la un eveniment („Povestea vinului antic”) la Muzeul de Istorie a României, am pus mâna pe „Naturalis historia” a lui Pliniu cel Bătrân (23 d.Hr. – 79 d.Hr.) și am recitit „Cartea a paisprezecea”, care se referă la vița de vie și la vinul din perioada de început a Imperiului roman. Am selectat și comentat câteva informații despre vinul de acum 2000 de ani din zona mediteraneană, informații care sperăm că vă vor descreți frunțile.

Să începem așadar.

Se pare că până pe la jumătatea primului secol î.Hr., la bancheturile la care participau patricienii romani, se bea un singur tip de vin – maxim două:

„Cezar… pentru triumful din Hispania, a dat vin de Chios şi de Falern, iar la un banchet în timpul celui de-al treilea consulat al său, a dat vin de Falern, de Chios, de Lesbos şi de Messana. Era pentru prima dată cînd se serveau patru tipuri diferite de vin.”^1]

Iar numărul vinurilor cunoscute în timpul lui Plinius cel Bătrân era destul de mic:

„…îmi vine în minte faptul că, din numărul de optzeci de varietăți de vin din toată lumea (vorbesc de vinurile propriu-zise), două părți se produc pe teritoriul Italiei, întrecînd cu mult producția tuturor celorlalte țări. Și, de aici, alt gînd mi se strecoară în minte, și anume că n-a avut de la început acest privilegiu, ci s-a bucurat de prestigiu după anul 600 de la întemeierea Romei.”^2]

Dacă acum avem vinuri albe, roșii, rose și orange, în antichitate:

„Culorile vinului sînt patru la număr: alb, galben, roşu-sîngeriu și negru.”^3]

În vremurile noastre Rieslingul de Rhin poate avea, printre altele, aromă de hidrocarburi; în epoca romană făcea furori un vin cu gust de smoală:

„Deja se cunoaște un soi de viţă de vie, al cărei vin are de la sine gust de smoală, soi care duce faima podgoriei din Vienna cu specialitățile taburnică, sotanică și helvică, descoperite nu de mult și necunoscute în vremea poetului Vergiliu…”^4]

Iar despre acest vin nu se putea spune deloc că era ieftin:

„…rar s-a întîmplat pînă acum ca un singur urcior să valoreze o mie de sesterți, și asta în semn de risipă. Numai locuitorii din Vienna se crede că își vînd vinurile lor smolite, despre soiurile cărora am vorbit, pe un preț mai mare, dar numai între ei, dintr-un sentiment patriotic; și se crede că acest vin, atunci cînd este băut rece, este mai rece decît celelalte.”^5]

Vinul se bea fie amestecat cu miere, fie șpriț (mă rog, șpriț făcut cu apă fără bule).

„Vinul vechi cel mai renumit este cel de Maronea, care se face în zonele maritime ale Traciei, așa cum ne-a lăsat scris Homer. Nu voi menționa născocirile și feluritele povești spuse despre originea acestui vin; spun numai că Aristeu, tot la traci, a fost primul care a amestecat miere cu vin, datorită gustului deosebit pe care îl au cele două produse de la natură. Homer a spus că vinul de Maronea trebuie amestecat cu o măsură de apă de douăzeci de ori mai mare.”^6]

Iar apa aceea fără bule putea fi chiar apă de mare:

„Cei din insula Cos amestecă vin cu apă de mare în cantități mai mari – acest lucru își are originea în hoția unui sclav, care a întregit măsura punînd apă în locul vinului furat -, iar acest amestec este combinat, la rîndul său, cu must alb, obținîndu-se, astfel, ceea ce ei numesc leucocoum  [termenul grecesc este leucocion și înseamnă vin alb de Cos (leucos, „alb”) (n.tr.)]. Vinul preparat, la alte neamuri, într-un mod similar se numește tethalassomenos [termen grecesc, însemnînd „(vin) amestecat cu apă de mare” (thalassa, „mare”) (n.tr.)], iar thalassites [thalassites înseamnă „vin păstrat în apa mării” (n.tr.)] este vinul pus în urcioare scufundate în mare, în felul acesta grăbindu-se învechirea lui.”^7]

Vinul dintr-un soi de strugure din Spania avea efect terapeutic, dar concomitent îți producea și neplăceri:

„Locuitorii din Dyrrachium apreciază în mod deosebit vița balisca, pe care spaniolii o numesc coccolobis. Aceasta are ciorchinii mai rari, rezistă la arșiță și la vînturile calde de sud, produce din abundență un vin care-ți provoacă dureri de cap… Se spune că vinul de coccolobis este foarte indicat pentru tulburările urinare.”^8]

Dar, dacă exista un vin care sigur îți dădea dureri de cap, se găsea și un vin din care oricât ai fi băut, nu te puteai îmbăta!

„Dintre soiurile negre, este o viță numită inerticula, care ar fi mai indicat să se numească sobria [sobria uua înseamnă propriu-zis „strugure care nu îmbată” (n.tr.)], recomandabilă pentru vinul ei, mai ales dacă e lăsat să se învechească, dar care este inofensiv, de vreme ce este singurul care nu provoacă beție.”^9]

Exista și un vin care îți creștea longevitatea:

„lulia Augusta a considerat că vîrsta sa înaintată de optzeci și șase de ani se datorează vinului de Pucinum, singurul pe care l-a băut vreodată. Acesta se face în golful Mării Adriatice, nu departe de izvorul rîului Timauus, pe o colină stîncoasă, unde briza mării face să se coacă puțini struguri: cîteva coșuri; se crede că nici un alt vin nu e mai potrivit ca medicament. Înclin să cred că acesta este vinul căruia grecii, preamărindu-l cu mii de laude, i-au dat numele Praetetianum, din golful Adriatic.”^10]

Dar vinul mai avea și alte întrebuințări medicinale:

„Și vinul are proprietăţi miraculoase. În Arcadia se zice că se face un vin care la femei produce fecunditate, iar la bărbați turbare; în Ahaia, și mai cu seamă în împrejurimile orașului Cerynia, există un vin ce provoacă avortul, chiar și în cazul în care femeia însărcinată mănîncă doar strugurele, cu toate că nu diferă la gust de alți struguri.”^11]

„Se spune despre cei care beau vin de Trezena că nu pot avea copii. Se mai spune că în insula Tasos se produc două tipuri diferite de vin, unul cu proprietăți somnifere, celălalt prin care somnul se risipește. Tot acolo, există o viță de vie numită theriaca: vinul și strugurii ei vindecă mușcăturile de șarpe… Egiptenii au un strugure deosebit de dulce, numit thasia, cu efecte laxative; dimpotrivă, lycia are proprietăți constipante. Egiptenii mai au un soi, ecbolas, care provoacă avortul.”^12]

Dar dacă o femeie romană dorea să avorteze folosind metoda de mai sus, trebuia să bea vinul pe ascuns, cu mari precauții, căci:

„La Roma nu era voie ca femeile să bea vin. Am descoperit printre alte exemple că soția lui Egnatius Maetennius, fiindcă ar fi băut vin dintr-un butoi, a fost omorîtă în bătaie de către soțul ei, iar pe acesta Romulus l-a absolvit de vina uciderii. Fabius Pictor a scris în analele sale că o matroană, fiindcă ar fi deschis caseta în care se găseau cheile pivniței cu vin, a fost silită de ai săi să moară prin înfometare.”^13]

„Cato a scris că motivul pentru care rudele le sărută pe femei este ca să vadă dacă miros a băutură.”^14]

Dar de ce erau sărutate femeilor romane pentru a vedea dacă miros a băutură și de ce le era interzis să bea vin?

„Este vorba despre o lege menită să „mențină echilibrul și armonia în familia romană, apărând virtuțile femeilor oneste și drepturile bărbaților care întemeiază un nucleu familial”.

„Ius osculi” sau „dreptul la sărutul pe buze” constituia, în esență, dreptul soțului, al tatălui și al fratelui unei femei căsătorite, de a-și săruta direct pe buze soția, respectiv fiica sau sora, într-un gest care nu avea nici în clin nici în mânecă cu sentimentele afectuoase.

…

Romanii de odinioară dispuneau chiar de termeni distincți pentru a indica sărutul, în funcție de tipul acestuia:

• „basium” și
• „savium” defineau exclusiv sărutul erotic, în timp ce
• „osculum” era utilizat pentru sărutările caste din cadrul familiei.

Era așadar un soi de „osculum” sărutul pe care bărbații din familie aveau dreptul să-l obțină de la „stăpâna casei” atunci când o întâlneau – un gest care la prima vedere ar putea fi interpretat drept afectuos, dar care nu avea în realitate nici o legătura cu iubirea sau cu pasiunea.

Ius osculi era doar dreptul la un sărut menit să „examineze respirația femeilor virtuoase”, în baza unei legi ce pare să fi fost instituită chiar de Romulus, odată cu întemeierea Romei, pentru a verifica dacă soția, respectiv fiica sau sora a băut vin – gest nesăbuit la vremea respectivă pentru o femeie onorabilă, întrucât ar fi putut să o condamne la moarte.

Textele antice dezvăluie modul în care „ius osculi” funcționa în cadrul familiei romane de odinioară: „Soțul va organiza un consiliu de familie cu ceilalți bărbați înrudiți, în cadrul acestei reuniuni stabilindu-se dacă soția sa a comis un adulter sau dacă a băut vin, examinându-i respirația în baza „ius osculi” – în ambele cazuri, Romulus îngăduie repudierea și/sau aplicarea pedepsei cu moartea celei ce va fi declarată vinovată”.

…

Scriitorul și istoricul latin Valerius Maximus (sec. I î.Hr-sec. I d.Hr.) menționa într-una din lucrările sale elaborate în timpul domniei împăratului roman Tiberius sub forma unui soi de „manual de comportament”, dedicat regulilor morale și civice ale populației, că „femeia care poftește la vin închide poarta virtuții și o deschide viciilor”.

…

Oricât ar părea de neverosimil, legea era destinată în exclusivitate femeilor cinstite sau, așa cum le numeau romanii odinioară – „honestae” – cărora li se impunea sărutul zilnic pe buze din partea bărbaților din familie.

Legea nu era valabilă și nu putea fi aplicată în cazul unei anumite categorii de femei, provenind din păturile inferioare ale societății, respectiv

• „femeilor ușoare”, cunoscute sub numele de „probrosae”,
• actrițelor,
• dansatoarelor,
• hangițelor,
• ospătărițelor din vechile localuri, considerate „nedemne și incapabile de a întemeia o familie decentă”.”^15]

Dar să lăsăm femeile și să spunem câteva cuvinte și despre „poșirci”:

„Nu pot fi numite cu drept cuvînt vinuri cele pe care grecii le numesc deuteria [în greacă înseamnă „de mîna a doua” (n.tr.)], iar Cato și noi – lora (poșirci), obținute prin amestecarea boștinei cu apă; totuși, ele pot fi menționate în categoria vinurilor pentru lucrători. Trei sînt felurile lor: primul se obține turnînd apă ca la a zecea parte din cît must s-a stors și lăsînd boștina la macerat o noapte și o zi; apoi se pune din nou sub teasc; al doilea, așa cum au grecii obiceiul să facă, se obține prin adăugarea unei cantități de apă cît a treia parte din cît s-a stors, iar produsul tescuit se fierbe pînă ajunge la o treime; al treilea, pe care Cato îl numește vin de drojdie, se tescuiește din drojdia vinului. Nici unul dintre acestea nu se păstrează mai mult de un an.”^16]

În încheiere, despre efectele vinului băut peste măsură:

„Atunci ochi lacomi cîntăresc o matroană, pe cînd cei jalnici ai soţului îl vădesc ca încornorat, atunci sînt date la iveală tainele inimii. Unii îşi legalizează testamentele, alţii rostesc cuvinte fatale şi nu-şi stăpînesc vorbe ce li se vor întoarce pe gîtlej (cîţi au murit în felul acesta!), iar poporul deja i-a atribuit vinului adevărul.”^17]

Deci, „IN VINO VERITAS”!

Bibliografie:

1]   Plinivs – NATVRALIS HISTORIA – Enciclopedia cunoștințelor din Antichitate – Volumul al IlI-lea – Botanica – Editura POLIROM, 2002 – 97 – pag. 91

2]   Ibid. – 87 – pag. 89

3]   Ibid. – 80 – pag. 88

4]   Ibid. – 18 – pag. 77

5]   Ibid. – 53 – pag. 83

6]   Ibid. – 53 – pag. 83

7]   Ibid. – 78 – pag. 87

8]   Ibid. – 29-30 – pag. 79

9]   Ibid. – 31 – pag. 79

10] Ibid. – 60 – pag. 84

11] Ibid. – 116 – pag. 93

12] Ibid. – 117 – pag. 94

13] Ibid. – 89 – pag. 89

14] Ibid. – 90 – pag. 89

15] Cătălin Stănculescu – IUS OSCULI ÎN ROMA ANTICĂ: SĂRUTUL CARE CONDAMNĂ LA MOARTE – https://mythologica.ro/ius-osculi-in-roma-antica-sarutul-care-condamna-la-moarte/

16] Plinivs – NATVRALIS HISTORIA – Enciclopedia cunoștințelor din Antichitate – Volumul al IlI-lea – Botanica – Editura POLIROM, 2002 – 86 – pag. 89

Sursă fotografie copertă:

http://maimotpe.free.fr/index.php/les-effets-du-vin-sur-le-cerveau-dans-les-arts/