„Qui bene bibit bene vivit”

„Cel care bea bine, trăiește bine”

Autori: Cristian CETĂȚEANU / Florin CETĂȚEANU

Printre curiozitățile peste care am dat căutând informații despre vin în cartea lui Plinius – Naturalis historia – a fost și vinul amestecat cu miere, numit mulsum.

De ce beau romanii vin amestecat cu miere, nu știm, fiindcă nu suntem chiar atât de matusalemici. Poate vinurile vremii erau prea acre, poate romanii preferau băuturile dulci (vezi și acum la noi: în restaurantele de mâna a doua găsești aproape peste tot numai vinuri pornind de la demisec în sus – în sus fiind conținutul de zaharuri – ajungând până la vinurile dulci), poate erau alte motive necunoscute nouă și nu credem că vom afla răspunsul vreodată.

Într-o notă de subsol din cartea lui Petronius (27 d.Hr. – 66 d.Hr.) – Satyricon – ne este dată o rețetă de mulsum:

„…mulsum, o băutură compusă din trei părți de vin și una de miere. Acest amestec se servea în prima parte a mesei: de aci numele de promulsis („înainte de mulsum”) dat aperitivelor, consumate înainte de mulsum.”^1]

Plinius ne spune și care este vinul cel mai potrivit pentru a obține un mulsum de calitate:

„Vinul îndulcit cu miere, mulsum, rezultat dintr-un vin vechi este întotdeauna cel mai bun și se combină foarte ușor cu mierea, ceea ce nu se întîmplă niciodată cu un vin dulce.”^2]

Pe lângă faptul că era foarte apreciat de romani, mulsum avea și efect terapeutic. Dar, ca tot ce este bun, ori este imoral, ori este ilegal, ori îngrașă (vezi legile lui Murphy):

„Dacă este preparat (mulsum – n.n.) dintr-un vin aspru, nu balonează stomacul, după cum nu balonează nici dacă se folosește miere fiartă și îngrașă mai puțin decît în mod obișnuit; taie și pofta de mîncare. Băut rece, înmoaie burta, cald, are efect astringent și îngrașă.”^3]

Tot mulsum te ajuta să ajungi până la adânci bătrâneți – asta în cazul în care nu năvăleau barbarii peste tine:

„Mulți au ajuns la adînci bătrîneți hrănindu-se cu nimic altceva decît cu pîine muiată în vin îndulcit cu miere, după faimosul exemplu al lui Pollio Romilius. După ce trecuse de o sută de ani, ca oaspete al divinului Augustus a fost întrebat de către acesta cum reușise să își întrețină vigoarea spiritului și a trupului. Răspunsul a fost: „cu vin îndulcit cu miere interiorul, cu ulei exteriorul”. Varro povestește că icterul este numit boală regală, pentru că se tratează cu vin îndulcit cu miere.”^4]

Pe lângă plăcerile gustative și utilizările medicinale, mulsum era bun pentru făcut libații în cinstea zeilor. Titus Livius (59 î.Hr. – 17 d.Hr.) , în lucrarea De la fundarea Romei, spune:

„…Papirius n-a dat înapoi în fața luptei. În toiul primejdiilor, cînd era datina să se făgăduiască temple zeilor nemuritori, el a promis lui Jupiter Victor că dacă va învinge legiunile samnite, va închina în cinstea zeului, înainte de a bea vin curat, un păhărel de vin cu miere. Într-adevăr, acest soi de închinare a fost pe placul zeilor, căci auspiciile au luat o întorsătură fericită: au purtat noroc romanilor!”^5]

Iar în explicația de la sfârșitul volumului mai sus amintit (la pag. 504), pentru „vin cu miere” se dă numele sub care era cunoscut mulsum cu vreo două-trei secole înainte de perioada în care a trăit Titus Livius:

„În vechea limbă latină, vinului dulce i se spunea temetum.”

Mai exista și o altă băutură cu miere în afară de mulsum, băutură numită melitites:

„Printre vinurile dulci se numără și melitites; se deosebeşte de mulsum, fiindcă se prepară din must, punînd la fiert cinci congii^a] de must cu un congiu de must aspru și un ciat^b] de sare.”^6]

Ei bine, melitites, pe lângă efecte curative, avea același efect neplăcut ca și fasolea, apărută în Europa cu vreo 14-15 secole mai târziu:

„Cred că nu se mai prepară de secole acest tip de vin, care provoacă flatulență. Cu toate acestea, se administra de obicei, lăsat să se învechească, pentru intestin, în caz de febră, la fel și pentru bolnavii de artrită și pentru cei chinuiți de slăbirea tendoanelor ca și femeilor nebăutoare de vin.”^7]

În fine, exista și varianta „soft” a mulsum-ului, în care vinul era înlocuit cu apă:

„Între utilizările mierii trebuie să discutăm și despre hidromel (aqua mulsa). Acesta există în două variante, una făcută pe loc și proaspătă, alta lăsată la învechit. Hidromelul preparat pe loc din miere fără spumă le este de folos bolnavilor care se hrănesc cu mîncăruri ușoare, cum este alacul (alica) spălat, bun pentru recăpătarea forțelor, pentru domolirea arsurilor de gură și de stomac, pentru răcorire în caz de febră. Rece, se administrează cu mai mare folos pentru înmuierea burții. Aflu de la diverși autori că trebuie băut cald de către persoanele friguroase și, la fel, de către cele cu o fire umilă și foarte zgîrcite, pe care respectivii autori le-au numit micropsychi^c].”^8]

„Se spune că hidromelul (aqua mulsa) este bun și pentru tuse; încălzit, provoacă voma, combinat cu ulei, este util împotriva otrăvii de ceruză și, la fel, mai ales cu lapte de asin, împotriva otrăvii de măselariță și de păpălău (halicacabo), după cum am arătat. Se introduce și în urechi și în uretră. Cu pîine moale se pune pe uter, pe umflăturile subite, pe luxații și pentru potolirea oricărui tip de durere. Modernii au condamnat folosirea hidromelului pus la învechit, ca fiind mai puțin nevătămător decît apa și mai puțin sigur decît vinul; cu toate acestea, dacă are o vechime apreciabilă, se transformă într-un vin, cum este clar pentru toți, foarte rău pentru stomac și contraindicat pentru tendoane.”^9]

Dar să revenim la subiectul nostru, și anume la mulsum. În cea mai veche carte de bucate care s-a păstrat până în zilele noastre (De re coquinaria a lui Apicius – nu știm să fi fost tradusă în limba română), ne este dată și rețeta unui mulsum cu piper. Nu ne-am hazardat să traducem rețeta, cunoștințele noastre de limba latină fiind destul de precare. Am încercat să traducem numai titlul rețetei:

„VIN AROMAT CU MIERE PENTRU CĂLĂTORIE, care se conservă mereu și poate fi luat de cei care pleacă în peregrinări.”

Mulsum (vinul cu miere) era folosit într-o mulțime de rețete de mâncare și de sosuri, dintre care am selectat câteva (fiindcă am găsit o ediție bilingvă latină-spaniolă a De re coquinaria  și am tradus cum ne-am priceput – noi neștiind limba spaniolă!):

„Farfurie cu mreană în loc de pește sărat

Se curăță niște mrene, se pun într-o tigaie curată; se adaugă cantitatea necesară de ulei și se pune peștele sărat în centru. Se lasă să fiarbă. Atunci când este gata se adaugă vin cu miere sau cu stafide, se presară cu piper și se servește.”

„Cocor, rață sau pui

Gătiți într-o oală piper, ceapă uscată, leuștean, chimen, boabe de țelină, prune de Damasc fără sâmburi, mulsum, oțet, garum^d], defritum^e] și ulei. Atunci când gătiți cocorul lăsați-i capul afară din oală, fără a-l pune în apă. Când este fiert se învelește într-o cârpă caldă și se trage de cap: va ieși împreună cu pielea, rămânând carnea și oasele. Cocorul nu poate fi mâncat cu piele.”

„Sos alexandrin pentru pește prăjit

Piper, leuștean, coriandru proaspăt, chimen, oregano, boabe de țelină (?), prune fără sâmburi, vin cu miere, oțet, garum, defritum și ulei. Se pune la fiert.”

„Sos pentru anghilă prăjită

Piper, leuștean, chimen prăjit, oregano, ceapă uscată, gălbenuș de ou fiert tare, vin, vin cu miere, oțet, garum și defritum. Se pune la fiert.”

În încheiere, fiindcă mulsum fără mâncare nu prea merge, vă prezentăm meniul unui ospăț pentru cetățeni romani de rang inferior (meșteșugari):

„— Spune-mi, rosti Trimalchio, ce ați avut la masă?

— Am să-ți răspund, zise Habinnas, dacă o să pot; căci memoria mea e atît de bună, încît îmi uit adesea chiar şi numele.

Totuși cred că am avut la primul fel un porc garnisit cu caltaboș. Împrejur erau cîrnați și măruntaie de pasăre foarte bine gătite; firește, era și sfeclă, și pîine de casă fierbinte, care îmi place mai mult decît cea albă, căci îmi dă putere, și datorită ei nu plîng cînd îmi fac nevoile. Felul următor a fost plăcintă cu brînză rece și, pe lîngă asta, o infuzie minunată de miere caldă și vin de Spania. Nici nu m-am atins de plăcinta rece, dar din miere am luat cît am putut de mult. Împrejur erau năut și niprală^f], nuci din belșug și cîte un măr pentru fiecare dintre noi. Eu însă am șterpelit două și, iată, le-am înfășurat în ștergar, căci micul meu sclav îmi face scandal acasă, dacă nu-i aduc cîte ceva în dar de la masă. Dar are dreptate stăpîna mea că îmi face semn! Am uitat tocmai ceea ce era mai bun. Ne dăduseră și o bucată de carne de urs, din care Scintilla, îndată ce a gustat nițel, aproape că și-a vărsat și mațele; eu, dimpotrivă, am mîncat mai mult de-o livră, căci avea gustul cărnii de mistreț. Şi apoi, zic eu, dacă ursul îl mănîncă pe bietul om, nu se cade cu atît mai vîrtos ca bietul om să-l mănînce pe urs? La urmă ne-au dat o bucată de brînză moale, și vin fiert, și cîte un melc la fiecare din noi, și bucăți de măruntaie, și ficăței pe farfurioare, și ouă cu scufie, și napi, și muștar, şi un fel de tocană — pace ție, Palamede! Într-un vas rotund și făcut din lemn ne-au adus la toți măsline marinate, de care nu ne-am putut apropia, din pricina unor neobrăzați care ne împingeau cu pumnii. Cît privește șunca, ne-am lăsat păgubași.”^10]

Note explicative:

a]  congius = 1/8 amphoră;  3,283 l

b]  cyathus = 45,185 ml

c]  micropsychi – în greacă înseamnă „cu suflet mic”

d]  garum – carne sau viscere de pește sau de scoici macerate mult timp într-o cantitate mare de sare, pentru a preveni putrefacția. Intra în compoziția a foarte multor mâncăruri datorită gustului său puternic sărat – n.n.

e]  defritum – îndulcitor obținut din must de struguri concentrat, folosit frecvent în bucătăria romană antică – n.n.

f]  niprală – plantă mediteraneană (în latinește lupinus uarius)

 

Bibliografie:

1]   Caius Petronius Arbiter – Satyricon – Editura pentru literatură, 1967 – XXXIV¹ – pag. 69

2]   Plinivs – NATVRALIS HISTORIA – Enciclopedia cunoștințelor din Antichitate – Volumul al IV-lea – Remedii vegetale – Editura POLIROM, 2003 – Cartea a douăzecișidoua – 113 – pag. 129

3]   Ibid. – 113 – pag. 129

4]   Ibid. – 114 – pag. 129

5]   Titus Livius – De la fundarea Romei – vol. II – Editura științifică, București, 1959 – Cartea X – XLII – pag. 386

6]   Plinivs – NATVRALIS HISTORIA – Enciclopedia cunoștințelor din Antichitate – Volumul al IlI-lea – Botanica – Editura POLIROM, 2002 – Cartea a paisprezecea – 84 – pag. 88-89

7]   Plinivs – NATVRALIS HISTORIA – Enciclopedia cunoștințelor din Antichitate – Volumul al IV-lea – Remedii vegetale – Editura POLIROM, 2003 – Cartea a douăzecișidoua – 115 – pag. 129

8]   Ibid. – 110 – pag. 128

9]   Ibid. – 112 – pag. 129

10] Caius Petronius Arbiter – Satyricon – Editura pentru literatură, 1967 – LXVI – pag. 119-120

Sursă fotografie copertă:

https://www.der-roemer-shop.de/Postcard-Mulsum-roman-wine