
Scurtă istorie ilustrată a șampaniei în România antebelică
Autori: Cristian CETĂȚEANU / Florin CETĂȚEANU
Suntem în luna decembrie și s-au împlinit și 100 de ani de la unirea Transilvaniei cu România. Putem spune, deci, că suntem în perioadă de sărbătoare. Și ce se potrivește cel mai bine cu sărbătoarea ? Vinul spumant – șampania !
Ne gândim că toți cititorii noștri cunosc faptul că România a fost a patra țară din lume (după Franța, Rusia și Germania – „O, tempora !”) cu producție autohtonă de vin spumant iar deschizătorul de drumuri a fost profesorul Ion Ionescu de la Brad care, în 1841, a obținut vinuri spumante din strugurii plantațiilor viticole ale podgoriei Iași – pentru Domnul Moldovei, Mihai Sturdza. Istoria a fost continuată de oameni de afaceri străini, care au investit în vinul spumant din țară noastră, produs în orașe precum Azuga sau București.
Dar oare ce vinuri spumante / șampanii se comercializau la începutul secolului trecut în țară, înainte de intrarea României în Marele Război ?
Dacă studiem presa vremii (recte revista „Furnica” în cazul nostru), vom descoperi nenumărate reclame la licoarea cu bulbuci.
Astfel aflăm că, în România Vechiului Regat, se comercializa șampania „Chanoine Frères” – „șampania aristocrației” –,
și șampania „Mumm”. Avem și o reclamă cu un simpatic joc de cuvinte:
„D-nu Popescu. – Mizerabilă creatură ! Când ai plecat d’acasă , mi-ai spus că te duci la mă’ta, și te găsesc aci, la Flora, pe genunchii canaliei de Ionescu, cel mai bun prieten al meu ! …
Madam Popescu. – Păi tu nu vezi, bărbate, cu ce m’a Mumm-it ?!”
Notă: „Flora” era un cunoscut local al epocii, aflat la Șosea (notă pentru bucureșteni 🙂 ).
În paginile revistei întâlnim și pregătirea lansării / lansarea unei șampanii căreia i-am pierdut urmele în zilele noastre. Pe parcursul câtorva numere ale revistei urmărim pas cu pas peripețiile apariției șampaniei „Ducele de Montebello” în România.
Inițial, cititorilor li se spune:
„În curând va sosi vestita șampanie Montebello”.
Apoi, șampania pleacă din Franța, din Gara de Est a Parisului, unde este condusă (pe ultimul drum) de cetățeni îndurerați:
„- Unde te duci, șămpănică dragă ?
– Mă duc să mai fac fericiți și pe alții: plec în România !”
La destinație, în Gara de Nord a Bucureștiului, șampania Montebello este așteptată de un comitet de primire din care fac parte Iancu Brezeanu, Kneazul Dimitrie Moruzzi și Iancu Brătescu (despre ei vezi aici):
„- Ce’nsemnează alaiul ăsta, domnilor ? … Vine Regele ?
– Nu, cucoană, vin e, dar nu Regele: vine ducele de Montebello… vestita șampanie. O ducem la Flora, la Șosea !”
Apoi, pe parcursul a doi ani, în paginile revistei apar o mulțime de caricaturi în care se face reclamă la Montebello. De exemplu:
„CUM SE SFÂRȘEȘTE AZI ORICE DUEL
La Băneasa:
Casus belli.
La Capșa:
Casus Montebelli.”
Pentru cine stă mai prost cu limba latină: în pădurea Băneasa – „Casus belli” – motiv de război. La luxosul restaurant Capșa – motiv de șampanii Montebelli 🙂
„Confidențe
– Zici că ai prânzit cu Mișu, în cabină la Flora ?… Sigur că iar l-ai păcălit pe bietul băeat !
– Ași ! De astădată n’am mai putut să’l înțarc. Închipuiește’ți, ma chère, că hoțul mi-a dat să beau șampanie Montebello, al cărui efect a fost extraordinar: la prima sticlă goală eram și eu idem !”
Și, fiindcă tot am vorbit despre sticle și femei goale, o caricatură / reclamă (la Montebello) care este precursoarea unei binecunoscute epigrame a lui Păstorel Teodoreanu:
„Un filozof
– O damă goală ș’o sticlă plină: iată idealul meu !”
Epigrama lui Păstorel Teodoreanu este:
„Consolare
Două lucruri mai alină
Al meu chin și a mea boală:
Damigeana când e plină
Și femeia când e goală.”
Dar să mergem mai departe. Nu sunt scăpate din vedere nici evenimentele politice ale momentului. De exemplu, Primul Război Balcanic:
„Abdicarea Principelui Muntenegrului
– Bine, bre Nikito (Nikola I al Muntenegrului – n.a.), e adevărat ce se svonește ?
– Da, Țarule (Nicolae al II-lea al Rusiei – n.a.), abdic: m’am săturat de Montenegro; d’aci înainte o să mă ocup numai de Montebello !”
În caricatura ce urmează, personajul cu nas mare este țarul bulgarilor, Ferdinand I-ul, iar al doilea personaj este regele Serbiei, Petru Karađorđevici, cei doi fiind aliați în Primul Război Balcanic împotriva Turciei (urmărind, printre altele, și anexarea unor teritorii locuite de creștini):
„Cauza certurilor dintre aliați
Bulgarul. – Lada aceasta, pe care am găsit-o printre tofeele luate de la Turci, eu o anexez !
Sârbul. – Carnexez ! Tu să bei bragă: asta mi se cuvine mie !”
Pentru cititorii cu un număr mai mic de ani la activ: „carnexez” este un joc de cuvinte și provine din „carnaxi” – cuvânt turcesc, folosit inclusiv în Țările Române, al cărui înțeles desemna ciudă, supărare – și „anexez”; adică un fel de „brexit”, dar pe invers 🙂
Cât despre „bragă”, deși turcească, aceasta putea fi considerată un soi de băutură națională a bulgarilor 🙂
Dar, în acea perioadă, nu se bea și nu se făcea reclamă numai la șampanie (adică la spumantul din zona Champagne). Se făcea reclamă și la spumante românești – de exemplu la „Rhein Sec – șampanie indigenă naturală după sistemul francez” – din Pivnițele Rhein & C-ie Azuga. Și, atenție: „Numai sticlele cu eticheta și dopul încrustate cu numele nostru sunt produse veritabile”.
Se făcea reclamă și la spumantul „Mott” (Wilhelm Mott – fondatorul de origine germană al actualei fabrici de spumante „Zarea”), „rivalul șampaniilor franceze”:
Mai exista un spumant românesc, produs de S. G. Ardeleanu (din păcate, nu am găsit până acum referințe despre acesta) – „Lacrima Zorilor”. În anul 1915, atunci când se punea problema alipirii Transilvaniei:
„La întrunire
– Fraților, am venit aci fiindcă nu mai putem suporta nici o clipă lacrimile Ardelenilor !
După întrunire
– În schimb, toți suportăm cu plăcere «Lacrima Zorilor» a lui Ardeleanu !”
Recrutarea de voluntari pentru a „trece batalioane române Carpații”:
„În caz de mobilizare
Având un asemenea comandant în frunte, se vor grăbi a trece Carpații chiar și bravii reformați și scutiți de la Capșa !”
O discuție din 1915 între Ion I. C. Brătianu, prim-ministru la acea vreme, și Emanoil Porumbaru, ministrul de externe:
„La Ministerul de Externe
– Domnule Porumbaru, te rog raportează-mi în ce fază se găsesc tratativele noastre cu Italia ?
– Domnule prim-ministru, stăm așa: Italia ne oferă vin de al ei Lacrima Christi și ne cere să le dăm șampanie românească Lacrima Zorilor.
– Imposibil ! Consimțând la acest schimb păgubitor, întreaga Românie ne-ar goni cu pietre dela guvern !”
Oprirea ofensivei germane în Franța anului 1915 este prilejul unei noi reclame la „Lacrima Zorilor” – o discuție între împăratul Franz Joseph al Austriei (cu cârjă) și Wilhelm al II-lea al Germaniei:
„Pe frontul de Est
– Nu mai râde de mine, Kaizere, că nici tu nu ești mai breaz: te lăudai că o să bei șampanie la Paris și după opt luni de războiu, tot la Berlin ai rămas !
– Frantz, ești un prost: ce nevoie mai am eu de poșirca aia franțuzească, când Herr von Busche (ministrul plenipotențiar al Imperiului German în România, până la intrarea acesteia în război, în august 1916 – n.a.) zilnic îmi expediază dela București câte o ladă din delicioasa șampanie «Lacrima Zorilor» !”
Și o reclamă în „romgleză” din anul 1916 (așa că nimic nu este nou sub soare 🙂 ):
„O victorie pur-sang românească
Jokeul Iohn Brezeanu călare pe Lacrima Zorilor, bate cu un gât… de sticlă toate șampaniile străine, Olrait !”
Dar în acea periodă nu se bea vin cu bule numai cu numele de „șampanie”. În anul 1913, Șerbănescu (?) spunea: „La banchete, serbări, nunți, etc., în locul oricărei șampanii se bea Vinul SPUMOS REGAL ȘERBĂNESCU”
iar o reclamă din anul 1905 a Domeniilor Prințului Știrbey îndemna: „NU MAI BEȚI ȘAMPANIE ! Braghina din viile de la Drăgășani ale Prințului Știrbey are un gust fără seamăn și e incomparabil mai eftină, căci nu costă de cât 3 lei și 50 bani sticla, restituindu-se 25 bani la înnapoierea sticlei.”
În final putem spune, cu mâna pe inimă, că preferăm de departe reclamele la „șampaniile” autohtone de acum o sută și… de ani, în defavoarea ultimei reclame pentru un spumant românesc, pe care am văzut-o la televizor și în care niște druizi (?!?) „amestecă în proporții neștiute” licoarea „perfecționată din 1912” – an, în care, se știe foarte bine, druizii zburdau cu pletele albe în vânt pe plaiurile (extra)carpatine și prin câmpiile energetice de sub Sfinxul din Bucegi, învârtind în mâini sticle „exact o optime, cristalizând perfecțiunea”.
N.B. Această ultimă frază este un pamflet :))
Felicitări pentru pasiunea cu care ați tratat subiectul. Interesant si savuros …Jos pălăria Cetățeni!
O frumoasă readucere aminte a perioadei de început a secolului trecut!