Autori: Cristian CETĂȚEANU / Florin CETĂȚEANU

Deoarece după publicarea articolului „Care a fost cel mai „vesel” / alcoolic oraș din România?” am primit niște „perdafuri” de la prieteni din urbea „republicană” – Ploiești, am hotărât să vedem care a fost atitudinea față de vin și de băutură în general a locuitorilor capitalei noastre, București, în a doua jumătate a sec al XIX-lea.

Fiind un articol „științific”, îi vom da pentru început cuvântul doctorului Iacob Felix^[1] (1832-1905), primul mare medic igienist român (mă rog, era de origine ceho-austriacă, dar nu contează):

„Ca în alte privințe, Capitala dă tonul și în ceea-ce privesce consumațiunea de alcool în diferitele sale forme; nicăieri cultul alcoolului nu s’a desvoltat și nu s’a rafinat ca la Bucuresci. Copilului i se dă alcool ca medicament, … femeilor tinere li se dă alcool pentru combaterea anemiei …; în timpul școlarității, flăcăii beu și fac un sport din beutură, ca să corespundă modei; în timpul serviciulul militar beu acei cari pot, adecă sub-oficerii; se bea în cafenele, unde se servesce cu cafea un cognac, cu ciaiul un rom, ca parte integrantă a cafelei și a ciaiului, afară de diferite beuturi alcoolice cari se consumă, nu ca accesorii altora, ci ca consumațiune independentă; mulțime de funcționari, de comercianți și de alte persone intră de doue, de trei și de patru ori pe zi într’una din multele băcănii, cari cultivă specialitatea beuturilor fine, ca să-și întărescă creerii pentru greua muncă de cancelarie și de comptoir, ca să pregătescă stomacul pentru dejun și pentru prânz, ca stomacul, deja plin, să digereze mai bine, ca sa dormă mai bine. Se bea înainte de masă, la masa și după masă; se bea acasă, la birt, la cafenea, la cofetărie, la băcănie, la berărie, la cârciumă, la sindrofie; se bea vara pentru recorire, iarna pentru încăldire; înainte de muncă pentru stimularea puterilor, după muncă pentru isgonirea ostenelii.”

Dacă se bea atâta, ce te faci dacă Municipalitatea Bucureștiului pune bir suplimentar pe cea mai ieftină băutură alcoolică din vremea aceea – rachiul de calitate inferioară, adică pe „spirt”? Ca urmare a acestei noi stări de fapt, în anul 1883 se făcea contrabandă în București cu alcool din cauza „accizelor comunale”.

Constantin Bacalbașa (gazetarul și scriitorul, nu urmașul lui, fostul deputat Nicolae Bacalbașa… deh, sic transit gloria mundi), care a fost direct implicat în stăvilirea acestui flagel, povestea 50 de ani mai târziu^[2]:

„Pe vremea aceea erau cartiere întregi care trăiau de pe urma contrabandei, în special de pe urma contrabandei spirtului. Fiindcă spirtul era foarte sus taxat – 7 lei la decalitru.

În înțelegere cu fabricanții, ale căror fabrice erau instalate afară din raza și raionul orașului, șefi contrabandiști aveau sub ordinele lor echipe întregi de mahalagii de pe la Vitan, Belu etc. care nu se ocupau decât cu contrabanda. Iar contrabanda le aducea câștiguri însemnate.

Bucureștenii de astăzi nici nu-și pot închipui că, în chiar capitala României, pe la periferie, se petreceau scene și lupte pe care astăzi le văd numai în filmele cinematografice. Dar nici chiar bucureștenii de atunci nu cunoșteau misterele nopților din unele cartiere.

…

În calitatea mea de șef al biuroului accizelor, am văzut numeroase instrumente care slujiau la introducerea spirtului prin barierele orașului, pe dinaintea perceptorilor și controlorilor comunali.

Iată o parte din aceste metode:

Găzarii: Aceștia aveau garnițe cu două funduri. Deasupra era petrolul iar pe fund spirtul, romul sau cognacul.

Geamgii: Punătorii de geamuri aveau cutiile lor măsluite. În peretele de jos era practicată o deschizătură în care era introdus un tub de tinichea conținând spirt.

Lemnarii: Căruțele cu lemne de la pădure treceau bariera încărcate, ca de obiceiu. Dar printre aceste lemne erau câteva trunchiuri mai groase, scobite în tot lungul lor, iar înăuntru iarăși tuburi de tinichea cu spirt.

Înmormântările:  Un convoiu mortuar trecea bariera către un cimitir din oraș. În cap era popa care citea, în dosul coșciugului femei care se jeleau etc. În realitate era o bandă de contrabandiști. Popa era un contrabandist, femeile erau din bandă iar dacă ridicai capacul coșciugului găseai cutii de tinichea pline cu spirt.

Femeile borțoase: Zilnic treceau prin barieră câteva femei cu pânticile la gură: pântecele nu era altceva decât o cutie de tinichea plină cu spirt și fasonată astfel încât să se adapteze corpului și să simuleze sarcina.

…

Femeile cu copii: Foarte ingenios mijloc. Femei cu copii de țâță în brațe treceau dela țară la oraș. În pachetul din brațe – care nu era altceva decât un butoiaș cu spirt special – se afla așezat un instrument ingenios: când femeia bătea cu palma peste spatele butoiașului, acesta scotea un țipât de copil. Spiritul, totdeauna bănuitor al controlorilor și perceptorilor, a descoprit și această fraudă.

…

Casa de la Colentina: În sfârșit mai era și casa de la Colentina.

Între comuna București și comunele rurale din prejur exista o limbă de pământ neutră numită „raion”. În comuna Colentina, la marginea raionului se află o cârciumă unde se făceau mari depozite de spirt, fiindcă acolo taxa accizului era numai de 50 bani la decalitru. Iar la limita cealaltă a raionului pe teritoriul comunei București era o altă cârciumă. Dela cârciuma din comuna Colentina până la cârciuma din comuna București era săpat, pe sub șoseaua raionului, un tunel; și astfel butoaiele cu spirt dela cârciuma din comuna Colentina treceau în comuna cealaltă. Cu chipul acesta o mare parte a Bucureștilor era alimentată cu spirt pentru care nu se plătea mai mult de 50 de bani la decalitru.”

Tot dr. Felix ne spune că^[3]:

„Spirtul produs în țeră din cereale, cartofi, melasă, nu se consumă în starea naturală, numai diluat cu apă”

și că, pentru a putea fi băut, acest spirt era aromatizat cu uleiuri eterice

„pentru producerea buchetului care imiteză gustul și mirosul unor beuturi mai fine”.

Deși cantitatea de alcool care se bea în acele vremuri în București se pare că era impresionantă,

„la noi nu există asile pentru alcoolici, dar lipsa lor nici nu este încă simțită”.^[4]

Iar cantitatea de alcool era impresionantă și din cauză că nu era indicat să bei apă la București (apă din râul Dâmbovița), căci, desi se spunea că:

„Dâmbovița apă dulce, cine-o bea nu se mai duce”,

Ion Ghica^[5] ne lămurește de unde au apărut aceste versuri:

„dacă acel care bea din Dâmbovița nu se mai duce, este că își ia de tânăr domiciliul la grădina Belu” (adică la cimitirul Belu – din cauza calității apei, care „a devenit un purgatif din cele mai drastice” – N.A.).

Concluzia este că “de aceea vedem Bucureșteanul că preferă astăzi basamacu și berea lui Opler” (tot din cartea lui Ion Ghica). Ținând cont de gustul apei care curge la robinet în Bucureștiul actual, cugetarea anterioară este perfect valabilă și astăzi (dacă schimbăm, desigur, tipului rachiului și numele producătorului berii)!

Bibliografie:

[1] I. Felix – „Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea și starea ei la începutul secolului al XX-lea – Partea I” – Bucuresci, Institutul de Arte Grafice Carol Goebl, 1901, pag. 261-262

[2] C. Bacalbașa – „Bucureștii de altădată – vol. 1 – 1871-1884” – București, Editura Ziarului „Universul”, 1927, pag. 292-294

[3] I. Felix – „Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea și starea ei la începutul secolului al XX-lea – Partea I” – Bucuresci, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1901, pag. 254

[4] Dr. I Felix – „Tractat de igienă publică și de poliția sanitară – Partea a doua” – Bucuresci, Tipografia Academiei Române, 1889, pag. 532

[5] Ion Ghica – „Convorbiri economice” – Edițiunea a treia – Bucuresci, Editura Librăriei SOCECU, 1879, pag. 572-573

Fotografia este din Revista „Ghimpele” nr. 5 din 17 februarie 1874